Dumnezeu

Nu. Cînd Friedrich Nietzsche a anunţat moartea lui Dumnezeu în 1882, s-a gîndit că în lumea modernă a ştiinţei oamenii aveau să fie în curînd incapabili să mai conceapă ideea de credinţă religioasă. Deja la momentul în care The Economist a publicat celebra ediţie "Dumnezeu e mort", în 1999, chestiunea părea indecisă, în pofida creşterii religiozităţii politizate " fundamentalismul " în aproape toate credinţele principale, încă din anii ’70. Un ayatollah necunoscut l-a detronat pe şahul Iranului, sionismul religios a ieşit la iveală în Israel, iar în Statele Unite Majoritatea morală a lui Jerry Falwell şi-a anunţat opoziţia fermă faţă de "umanismul secular". Dar abia din 11 septembrie 2001, Dumnezeu a dovedit că este viu dincolo de orice îndoială " cel puţin în ceea ce priveşte dezbaterea publică globală. Cîtă vreme jihadiştii atacă America, Orientul Mijlociu este tot mai radicalizat şi, cu un "creştin renăscut" la Casa Albă vreme de opt ani, e cam greu de găsit cineva care să nu fie de acord că Dumnezeu este viu. Chiar şi editorul-şef al The Economist a devenit recent coautorul unui volum intitulat Dumnezeu s-a întors. În vreme ce mulţi pun sub semnul întrebării relevanţa lui Dumnezeu în vieţile noastre private, în spaţiul public global există o cu totul altă dezbatere: este oare Dumnezeu o forţă a binelui în lume? Aşa-numiţii "noi atei" " ca Richard Dawkins, Sam Harris şi Christopher Hitchens " au denunţat credinţele religioase nu doar ca fiind retrograde, ci de-a dreptul nocive; ei se consideră promotorii unei campanii pentru eradicarea lui Dumnezeu din conştiinţa umană. Religia " spun ei " creează diviziuni, conflict şi război; religia le face pe femei prizoniere şi spală creierele copiilor; doctrinele lui Dumnezeu sînt primitive, neştiinţifice, iraţionale şi, în esenţă, cultivă lipsa de complexitate şi naivitatea. Aceşti scriitori greşesc " nu doar în legătură cu religia, dar şi în legătură cu politica " pentru că se înşală asupra firii umane. Homo Sapiens este şi Homo Religiosus. Imediat ce au devenit umani, femeile şi bărbaţii au început să creeze religii. Sîntem creaturi care caută sensul. În vreme ce cîinilor, din cîte ştim, nu le pasă de condiţia lor şi nici nu se frămîntă pînă la agonie din cauza ideii de moarte implacabilă, fiinţele umane cad uşor în disperare dacă nu îşi găsesc un sens în viaţă. Ideile teologice vin şi trec, dar căutarea unui sens continuă. Aşadar, Dumnezeu nu va dispărea nicăieri. Cînd tratăm religia ca pe ceva ce poate fi luat în rîs, anulat sau distrus, riscăm să-i amplificăm defectele cele mai rele. Fie că ne place ori nu, Dumnezeu este aici definitiv şi a venit vremea să găsim o cale să trăim alături de el într-un mod echilibrat şi prin înţelegere. "Dumnezeu şi politica nu ar trebuie amestecate" Nu neapărat. Politicieni care nu au nici o idee despre teologie au dat religiei un renume prost multă vreme. O înţelegere neadecvată a lui Dumnezeu care "îl" reduce la un idol după asemănarea noastră, care sancţionează sacral ceea ce ne place şi ceea ce nu, reprezintă forma cea mai gravă de tiranie spirituală. O asemenea aroganţă a dus la atrocităţi precum Cruciadele. Dezvoltarea secularismului în guvernare a avut ca scop să controleze această tendinţă, dar chiar secularismul a creat noi demoni care acum se impun asupra lumii. În Occident, secularismul a fost un succes, esenţial pentru sistemul economic şi politic modern, dar a fost realizat gradual, de-a lungul a aproape 300 de ani, permiţînd noilor idei despre guvernare să aibă timp pentru a fi filtrate la toate nivelurile societăţii. În alte părţi ale lumii însă, secularizarea a avut loc mult prea repede şi a fost respinsă de mari părţi ale populaţiei, care sînt încă profund ataşate de religie şi consideră străine de ele instituţiile occidentale. În Orientul Mijlociu, secularizarea prea agresivă a avut uneori efecte nocive, făcînd clasa religioasă şi mai conservatoare sau chiar radicală. În Egipt, de exemplu, remarcabilul reformator Muhammad Ali (1769-1849) a sărăcit şi a marginalizat atît de brutal clericii, încît aceştia au întors spatele schimbării. Cînd şahii Iranului au torturat şi izolat mullahii care se opuneau regimului, unii dintre ei, ca ayatollahul Ruhollah Khomeini, au ajuns la concluzia că era nevoie de reacţii mai dure din partea viitorilor lideri religioşi ai Iranului. (...) Bineînţeles, modul în care religia este folosită în politică este mai important decît dacă este folosită. Preşedinţi americani ca John F. Kennedy şi Barack Obama au invocat credinţa ca pe o experienţă împărtăşită care uneşte ţara " o abordare care recunoaşte puterea comunitară a spiritualităţii, fără nici un apel la dreptul divin. Totuşi, acest consens nu este satisfăcător pentru fundamentaliştii protestanţi americani, care cred că SUA ar trebui să fie o naţiune creştină. (...) "Dumnezeu este incompatibil cu democraţia" Nu. Samuel Huntington a prevăzut o "ciocnire a civilizaţiilor" între lumea liberă şi islam, care " susţine el " este inerent opus democraţiei. Dar, la începutul secolului al XX-lea, aproape toţi intelectualii musulmani erau îndrăgostiţi de Occident şi voiau ca ţările lor să arate exact ca Marea Britanie sau Franţa. Ceea ce i-a înstrăinat pe musulmani de idealul democratic nu a fost religia lor, ci sprijinul acordat de guvernele occidentale liderilor autocratici, ca şahii iranieni, Saddam Hussein şi Hosni Mubarak, care le-au interzis cetăţenilor lor accesul la cele mai elementare drepturi ale omului şi la drepturile democratice. Sondajul Gallup din 2007 demonstrează că există un sprijin larg pentru libertăţi democratice şi drepturile femeilor în lumea musulmană şi că multe guverne răspund tot mai mult pozitiv " deşi şovăielnic " la presiuni pentru o mai largă participare politică. Există totuşi rezistenţă la o adoptare completă a unui model secular occidental. Mulţi doresc să îl vadă pe Dumnezeu reflectat mai evident în viaţa publică, după cum sondajul Gallup din 2006 a arătat că 46% dintre americani consideră că Dumnezeu ar trebui să fie sursa pentru legislaţie. Şaria " legea islamică " nu este sistemul rigid de care se plîng mulţi occidentali. Reformişti musulmani precum Sheikh Ali Gomaa sau Tariq Ramadan susţin că şaria ar trebui revăzută în lumina mereu schimbătoarelor circumstanţe sociale. O fatwa nu este universal obligatorie ca un edict papal; mai degrabă exprimă pur şi simplu opinia unui muftiu care o emite. Musulmanii pot alege ce tip de fatwa să adopte şi astfel participă la o piaţă liberă, flexibilă, a gîndirii religioase, aşa cum americanii pot alege ce biserică să frecventeze. Poate că pînă la urmă religia nu este cauza problemelor politice ale lumii, totuşi avem nevoie să o înţelegem dacă vrem să rezolvăm aceste probleme. "Cine să fi luat religia în serios!" " exclama exasperat un oficial guvernamental american după revoluţia iraniană. Dacă cei care trasau politicile ar fi făcut un efort să cerceteze şiismul contemporan, SUA ar fi putut evita erori stupide şi grave în timpul crizei iraniene. Religia ar trebui studiată cu aceeaşi imparţialitate academică şi acurateţe ca şi economia, politica şi obiceiurile sociale ale unei regiuni, astfel încît să aflăm cum interacţionează religia cu tensiunea politică, să înţelegem ce este contraproductiv şi cum să evităm ofensele inutile. Am face bine să studiem religia pentru că Dumnezeu s-a întors. Şi dacă El este perceput într-o manieră idolatră şi ad-litteram, nu ne putem aştepta decît la mai mult dogmatism, rigiditate şi violenţă motivată religios în anii ce vor veni. Karen Armstrong este autoarea a numeroase cărţi pe tema religiei, între care A History of God, Islam: A Short History şi, cea mai recentă, The Case for God. Versiunea completă a acestui articol o veţi putea citi în următorul număr al revistei Foreign Policy România, care va apărea pe 9 noiembrie.