Din viaţa noului Patriarh
Ne putem întreba ce se va petrece în viaţa BOR după alegerea noului Patriarh, stabilită pentru data de 12 septembrie 2007. Vom inaugura o altă etapă sau vom asista la gestionarea "continuităţii"? Pretenţiile sînt enorme, iar tulburarea Sinodului - în urma presiunilor mediatice pe tema "dosarelor" - nu e nici ea neglijabilă. Normal e să credem că viitorul titular va fi suficient de inteligent pentru a trage linie peste bilanţul PF Teoctist. E de nădăjduit că el va înţelege, fără să condamne, şi va înnoi, fără să bruscheze. Îi vor fi deopotrivă de utile rezervele de tact şi iniţiativele curajoase. Tocmai de aceea aş semnala riscul "aşteptărilor mesianice". Oricît ar fi de înzestrat şi dornic să-şi marcheze diferenţa, succesorul la tronul patriarhal va fi un om înconjurat de adversari (enervaţi că a obţinut majoritatea) şi de aliaţi poate comozi (care îi vor spune: "dacă tot ai ajuns acolo, descurcă-te singur"). Va fi el în stare să-i mobilizeze pe "reformatori" sau va fi copleşit de seducţiile inerţiei? Va reuşi el să negocieze miza, ritmul şi direcţia unor schimbări mai mult decît necesare sau va fi nevoit să le promoveze punctual, profitînd de "neatenţia" celorlalţi? Proiectarea unor exigenţe majore asupra personalităţii viitorului Patriarh ar putea fi cea mai gravă povară pe umerii acestuia. Eparhiile sînt practic descentralizate, iar Patriarhia noastră rămîne purtătoarea unor specificităţi regionale greu de surmontat. Clerul bănăţean nu gîndeşte în termenii celui din Maramureş, iar protopopii din regiunea Sibiului nu au neapărat aceeaşi "agendă" (pastorală) cu cei din Dobrogea sau Bucovina. Nu vreau să spun că unitatea BOR este periclitată din punct de vedere canonic, liturgic sau dogmatic. Prefer doar să nu minimalizez efectul unor "moşteniri" interconfesionale şi istorice fin particularizate, care s-ar putea să-l ajute - sau nu - pe viitorul Arhipăstor al Ortodoxiei româneşti. Însăşi alegerea sa va fi influenţată de factorii menţionaţi. Se ştie, de pildă, că mînăstirile moldovene găzduiesc un mediu relativ - sau foarte - ostil "ecumenismului", aşa cum preoţimea ardeleană de rit ortodox nu este prea deschisă către dialogul cu greco-catolicii. Dincolo de faţada triumfalistă a "renaşterii" BOR, terenul prezintă multiple denivelări. Vor fi acestea "rampele" unei primeniri ecleziale sau "pietre de poticnire"? Ambele ipoteze se pot verifica, deşi singurul fapt care contează pe fond e acela că organismul eclezial va ieşi din stagnare. Căci stagnare a fost. Unii au spus că pozitivă. Alţii au spus că dezastruoasă. Cînd istoria se deznoadă şi face loc evoluţiei, speculaţiile contrafactuale ţin, o vreme, loc de eveniment. După 12 septembrie însă, viaţa BOR va redeveni "reală". Marile dificultăţi escamotate sub retorica autosuficienţei vor căpăta un relief imperativ, iar "soluţiile" (refulate în adîncul Bisericii) nu vor mai suferi amînare. Evident, adevărata "reformă" nu priveşte (doar) aparenţele instituţionale, ci mai cu seamă spiritul acţiunilor în care se va angaja BOR sub o nouă oblăduire patriarhală. BOR nu are nevoie de un aggiornamento sociologizant, ci de valorizarea propriilor izvoare. Nu e nevoie de o nouă estetică teologică. E îndeajuns limitarea kitsch-ului din lăcaşuri, semn de penibilă denaturare a "privirii" duhovniceşti. Nu e urgentă o teologie politică "demnă de secolul XXI", ci doar îndrăzneala morală de a nu mai păstra tăcerea atunci cînd societatea e bolnavă, rănită sau atacată din interior. Ca mădular al Bisericii, nici un creştin nu va pretinde ca ierarhia să se "modernizeze" la comandă ori să legitimeze oportunist "fatalitatea" secularizării. Vom fi mai aproape de Hristos doar prin întoarcerea creativă la tezaurul pe care Ortodoxia îl administrează. E cel mai greu.
