Dilema veche
Romanii elogiaseră virtutea, ca însuşire virilă a cetăţeanului responsabil. Secolul al XVII-lea francez s-a mulţumit să afirme profilul "moralistului" care, oricît ar părea de paradoxal, evită tocmai lecţia de morală. După 15 secole de creştinism reînsufleţit prin Renaştere, dislocat prin Reformă şi rafinat prin angoasa Barocului, nimeni nu mai avea, cel puţin la umbra Regelui Soare, pretenţia de a modela comportamentul omenirii. La Rochefoucauld şi ceilalţi seniori nu s-au ocupat cu "morala" pentru a îmbunătăţi societatea, ci doar pentru a-i distruge iluziile. Pe linia lucidităţii introspective, lansată de Augustin şi reluată de Montaigne, Curtea se vedea pe ea însăşi ca microcosmos al comediei umane: eterne vicii, transmise de la o generaţie la alta, prin indivizi muritori, esenţialmente ridicoli. Puterea nestinsă a vanităţii, spectacolul bufon al măştilor, exemplare, iată materia primă a "moralistului", în sens modern. Revoluţia franceză, romantismul, revoluţia industrială, socialismul, anarhismul, nazismul, comunismul şi toate celelalte ideologii cunoscute au înlocuit revelaţia divină prin sîngeroasa utopie a binelui prefabricat. Idioţenia omului pervertit de societate, care poate fi "îndreptat" precum fierul pe nicovală, şi teza omului intrinsec pervers, care trebuie transfigurat cu forţa, se dovedesc inoxidabile. Sîntem singura specie care, mereu nesatisfăcută de ea însăşi, e totuşi incapabilă să decidă, pozitiv, dacă reprezentanţii săi se nasc sub semnul fericirii, al progresului sau al blestemului. Nietzsche socotea că morala marchează decadenţa, de vreme ce viciile şi virtuţile sînt consecinţe, nu cauze. O gîndire subtil creştină, în pofida glazurii nihiliste... Pentru că religia creştină a dezvoltat cea mai pesimistă antropologie. Şi tot ea e responsabilă, pe fondul unei stranii ambivalenţe, de angelizarea omului. Cele două propoziţii rămîn antagonice. Un om de la sine rău, prin păcatul originar, are vocaţia de a ajunge Dumnezeu după har. Vast program! Să jubilăm, astăzi, pe mormîntul moraliştilor? Nu ştiu. Cert e că, în plin consumism, hedonism, narcisism, individualism, postmodernism şi pocniţi, pe deasupra, de criza economică, ne e greu să mai cerem ceva precis, celorlalţi, atîta vreme cît noi înşine plutim în ipocrizie, fals consens şi efectivă disensiune interumană. Credinţa singură naşte fanatism, imbecilitate agresivă, spirit retrograd, animalizare "sublimă". Credinţa însoţită de raţiune descoperă, în schimb, propria relativitate: e o cale printre altele, la fel de nesigură, la fel de probabilă, la fel de obscură. Raţiunea fără credinţă e subit dezumanizantă, deci iraţională, căci lipsită de protecţia non-contradicţiei. Ce fel de figură putem acredita, de vreme ce facultăţile noastre inerente sînt atît de violent dizarmonice? Să tai, dar ce? Să arzi, dar pe ce soi de foc? Ieşiţi o secundă în afara istoriei imediate. Întrebaţi-vă ce fel de făptură încarnaţi. Căutaţi un răspuns, dar nu în sfera teodiceei, ci în aceea a propriei naturi. Faceţi binele? De unde ştiţi că e bine, de vreme ce fariseismul, amorul propriu sau interesul meschin îl pot deopotrivă motiva şi travesti? Comiteţi răul? Atunci cum de vă mai puteţi lăuda cu apartenenţa la umanitatea idealizată pe care ne-o pictează manualele, hagiografia, paradele filantropice şi retorica organismelor internaţionale? Secunda a şi trecut! Istoria imediată revine, ne copleşeşte comod, ne desfată atîta timp cît ne ascunde vidul... Dacă la vară o să asistăm, după Georgia anului trecut, la un show pirotehnic israelo-iranian, cu cine veţi ţine, pe cine veţi blama, cum vă veţi mai trăi pacea, dincolo de mărunţişurile vieţii curente? Ce mituri ne mai pot camufla deriva, frica de necunoscutul pe care-l gestăm, ca pe o sarcină toxică? De ce nu reuşim, cu tot cu memoria, tehnologia, ştiinţa, arta, morala şi profetismul nostru, să înţelegem, definitiv, ce destin etic ne aşteaptă? Nu mă luaţi în serios. Mă joc şi eu, ca iepuraşul.
