Diferenţe

Locuind o lume altfel cenuşie, căci uniformizantă, oamenii se prezintă adesea prin grila anumitor disocieri, pe care viaţa modernă le-a transformat în "rezumate de tendinţă": aşa, de pildă, eşti "cîine" sau "pisică", "SF" sau "roman poliţist", orientat mai mult spre "natură" (cu subspeciile "mare"/"munte") sau "cultură" (cu variantele "carte" vs "media") etc. Dacă am conferit acestor afilieri misia unor "rezumate de tendinţă" e pentru că ele ne definesc pe scara atributelor generice. Opţiunea noastră e lejer dezvăluită, ca într-un joc de societate, fără ca norul ei de "implicaţii" personale să ne pună, cu adevărat, în cumpănă. Eşti "pisică"? Se cheamă că "votezi" pentru valorile feline, de la inteligenţa potenţial perfidă, pînă la abilitatea de a-ţi travesti egoismul în tandreţe. Eşti "cîine"? Atunci mizezi pe virtuţile fidelităţii, ale curajului şi dependenţei afective. Insul cu înclinaţii SF cochetează cu anticipaţia, aşa cum "poliţistul" e adeptul deducţiei. Îţi place natura - chiar dacă îţi "construieşti" percepţiile - sau cauţi "cultura", sărbătorind într-însa o a doua natură... Bref, trăsăturile noastre "dominante" sînt convenţional adunate într-o emblemă care ne clasifică, fără a ne expune, şi ne flatează, fără a ne izola de ceilalţi. O asemenea logică operează şi în universul tehnologiei de toate zilele, unde nu poţi fi decît PC sau Macintosh. Cineva ar putea spune că taberele sînt artificial constituite şi irelevante. Pînă la un punct, sînt de acord cu obiecţia. E mai puţin important dacă lucrezi pe PC sau pe Mac decît dacă eşti "cîine" sau "pisică". Şi totuşi. Omul-PC este mainstream. În cazul bun, e solidar cu o majoritate. În cazul prost, e oportunist şi se lasă purtat de curent, fără să aspire la distincţie şi clasă. La rîndul său, omul Mac e fie elitist (pentru că pretinde ce-i mai bun, mai atrăgător şi mai elegant), fie doar snob (pentru că aleargă după ce e mai scump, mai trendy şi mai bătător la ochi). Aşa că, bună pace: opţiunile IT depind finalmente tot de calităţile noastre reale, pe care ştiu să le exprime doar în măsura în care ni le asumăm. Nu m-aş grăbi totuşi să simplific. Universul PC e cumva perimat, pentru că se inspiră din stilistica IBM a deceniului şase. PC-ul respiră gîfîit, sub apăsarea unui establishment burghez, represiv, maşinal şi birocratic. Mac-ul, în schimb, e "flower-power", cu nuanţe futuriste şi vedenii zen, obţinute în norişori de marijuana. PC-ul se adresează masei de funcţionari supuşi sistemului, în vreme ce Mac-ul îşi caută fanii în zona umanităţii care tînjeşte spre "libertatea" postindustrială. PC-ul e rock’n roll transmis la radio sau - cel mult - jazz nocturn & urban, pe cînd Mac-ul e psihedelic, naturist şi creativ. Să fie totul reductibil la "design"? Iarăşi nu m-aş grăbi să simplific. Se ştie că Mac-ul ne oferă perfecţiunea liniilor pure, din care orice surplus a fost savant eliminat. Dacă vrei să interacţionezi cu un obiect desăvîrşit, plăteşti cu circa 30% mai mult, dar intri în zona periculoasă - şi foarte psihiatrică - a "candorii" forţate (candidus = alb, precum produsele Macintosh). Aţi privit vreodată un iPod ca pe un salon de spital pentru bogaţi? Apple ne vinde Zbor deasupra unui cuib de cuci între copertele lui Moby Dick... De partea lui, PC-ul degajă un soi de falsă convialitate proletară, cu proceduri mai greoaie şi aere de "fiabilitate" ce mizează mai mult pe aşteptările funcţionale decît pe efectul estetic, de parcă frumuseţea ar fi o culpă... Pînă nu de mult, gigantomahia Apple-PC traducea opoziţia dintre New York şi New England. Aici, cosmopolitismul amoral, dincolo, orgoliul întemeierilor laborioase. Din păcate, de cînd convergenţa economiei mondiale dictează strategiile de piaţă, cei doi coloşi s-au căsătorit în secret: Apple a devenit mai "performant", iar PC-urile construite de Sony, Dell şi alţi HP şi-au ameliorat înfăţişarea... Cele două sisteme au devenit compatibile: e sfîrşitul ingineriei polemice şi debutul unei epoci de sinteză indigestă, care ne va obliga să căutăm diferenţa în cu totul altă parte...