Despre tîmplă

convorbire cu Arhiepiscopul Chrysostomos de Etna, California Înalt Prea Sfinţia Voastră, obligaţia noastră - atît a clericilor, cît şi a artiştilor sau arhitecţilor - este să păstrăm şi să "înălţăm", actualizîndu-i permanenţa, sensul simbolic al lăcaşurilor contemporane de cult, precum şi să căutăm cele mai bune soluţii pentru problemele puse de această obligaţie. Mi-aduc aminte în discuţia noastră de întrebarea lui Radu Drăgan, dacă nu cumva hologramele ar putea fi nişte icoane mai valoroase decît picturile, mozaicurile, frescele sau folia de aur, în primul şi în primul rînd graţie calităţii lor de a "străvedea", într-un sens dematerializat, precum şi mulţumită naturii lor "mercuriale", ca purtători care ne transportă de la materie la Logos prin mijlocirea luminii. Poate vă amintiţi argumentul meu: noi, ortodocşii, sîntem "în aşteptare" şi aparţinem astfel unei religii optimiste, cu faţa spre viitor; a doua venire se poate petrece în oricare clipă. Avem o Mireasă (Biserica) împodobită cu o garderobă splendidă, moştenită (Tradiţia), mireasă care totodată să fie conştientă că trebuie să facă tot ceea ce-i stă în putere, în aşa fel încît, folosind acea comoară şi toate noutăţile care sînt la dispoziţia ei, să fie pregătită pentru sosirea Mirelui. Iertaţi-mi analogia săracă, dar cred că ne oferă un sens corect asupra îndatoririi noastre. Trebuie să avem grijă de trecutul preţios, dar în acelaşi timp, lucru la fel de important, trebuie să fim pregătiţi pentru viitorul sfîrşit teleologic (adică fericit) al celei de-a doua întoarceri, în vederea căreia totul este o "repetiţie generală". Arhiepiscopul Chrysostomos de Etna: De aceea sînt într-atît de captivat de ideea dumitale de retrofuturism. Eu sînt tradiţionalist, prin firea mea. Dar tradiţionalismul (cu excepţia chestiunilor de dogmă) nu trebuie să fie un standard fix, în expresia şi în forma sa. Este imuabil numai în calitate şi în formă. Trebuie să căutăm ca să exprimăm aceste elemente fixe de calitate şi de conţinut în expresie, şi simboluri care să servească mereu drept punct de plecare: o afirmaţie fecundă, care cuprinde tot ceea ce presupune tradiţia. Astfel, cînd tradiţia în integralitatea ei se regăseşte în ceva nou sau inovator, un adevărat tradiţionalist poate ajunge să aprecieze noutatea şi chiar inovaţia. Aceasta, desigur, mă anatemizează în acelaşi timp din unghiul de vedere al celor mai mulţi pretinşi tradiţionalişti şi mă transformă într-un inamic al celor care, în futurismul lor, au ţeluri necinstite, cum ar fi distrugerea deliberată a unei tradiţii, pe care o urăsc în taină, sau un plan ascuns în spatele unui adevărat dispreţ faţă de tradiţie, numit, chipurile, deschidere sau presupus spirit "progresiv" - ca şi cum tradiţia, aşa cum am descris-o, nu ar fi de fapt, în chintesenţa ei, "progresivă" şi deschisă schimbării. Înalt Prea Sfinţia Voastră, sînt multe de zis despre iconostas sau tîmplă. Nu cred că se poate găsi o sursă singură, unică, despre acest subiect, deşi Florensky a propus deja o lectură integratoare. Simpla idee de separare, de spaţiu sau loc tabú, care are nevoie de graniţe stricte şi de ritualuri de excludere/includere, este străveche şi strict asociată cu problema sacralităţii şi a spaţiului sau locului sacru. Prin urmare, acest subiect are nevoie de oarecare revizitare. De exemplu, Biserica Greco-Ortodoxă a lui Frank Lloyd Wright din Milwaukee, statul Wisconsin, este o arenă cu un iconostas foarte coborît, care permite credincioşilor din locurile plasate în partea superioară a extremelor stîngă şi dreaptă să arunce o privire "privilegiată" în interiorul altarului. Ideea de "anticipare liturgică a raiului", de pregustare a cerurilor, exprimată de Florensky (dar chiar şi de Mystagogia Sfîntului Maxim Mărturisitorul, deşi hieration-ul atunci nu avea o separatrice de tipul tîmplei, ci doar o poziţie relativă, denumită "cer pentru naos"), îmi place foarte mult, chiar şi asociată cu ideea - mai vulgară, contemporană - de "versiune demo"; ele nu se bucură de un tratament just din partea comentatorilor contemporani ai iconostasului şi a rolului pe care îl joacă astăzi în liturghie. Este interesant să vedem versiunea, mai ambiguă decît la ortodocşi, de iconostas al greco-catolicilor, cu rădăcini, poate, în tradiţia pre-iconoclastă, sau chiar ca mărturie a secolelor de influenţă directă catolică, iconostas care se prezintă mai degrabă ca un "trafor" decît ca un perete dens de icoane. Arhiepiscopul Chrysostomos de Etna: Chestiunea tîmplei - după cum spuneţi - trebuie vizitată şi ridică multe întrebări ale căror răspunsuri referitoare la origini şi semnificaţie sînt încă neadecvate, cel puţin în modurile de abordare populare (chiar dacă deficiente) ale subiectului. Templon, kankella, kinklides, dryphrakta (sau dryphakt), diktya, diastyla (de-a lungul istoriei, a fost cunoscut sub toate aceste nume diferite) sau iconostasion (iconostas), după cum este denumit în mod obişnuit - fie şi oarecum impropriu - serveşte la împărţirea spaţiului sacru într-un mod dinamic (liturgic), tot aşa cum icoanele puse pe el, despărţind cerescul de pămîntesc, sînt ferestre din lumea aceasta spre lumea cealaltă. Imaginile de lumesc şi "de dincolo", pe care le-am utilizat aici, sînt mai mult decît nişte simple metafore, de vreme ce altarul conţine Euharistia, care este Prezenţa lui Iisus Hristos, Personificarea însăşi a plenitudinii Divinităţii, dinlăuntrul Bisericii. Acest fel de distincţie sau de contrast este întotdeauna esenţial cînd discutăm liturgica ortodoxă sau biserica aceasta, tărîmul sacru unde se petrece acţiunea liturgică - sau, poate, în loc de distincţie ori contrast ar trebui să spun "gradaţie", de vreme ce nu vorbim strict despre profan şi sacru, ci despre două niveluri de sfinţenie: sfînta (lumea sanctificată a bisericii ca atare) şi amplificata (intensificata) sacralitate a "sfintei sfintelor", care este suprafaţa altarului, din spatele iconostasului. Suficient de straniu, iconostasul este obiectul urît de majoritatea reformatorilor liturgici ortodocşi, al căror plan - într-o epocă în care entuziasmul ecumenic oarecum naiv a purtat religia comparativă pe calea unei cedări înaintea sincretismului religios simplist şi rudimentar - este de a face Ortodoxia să arate atît de asemănătoare cu Romano-Catolicismul, perechea sa istoric separată din Occident, încît cele două vor deveni deodată una, fără dialogul îndelungat şi dificil pe care îl reclamă buna-credinţă, de va fi ca aceste două tradiţii atît de diferite să fie reconciliate. Aceşti reformatori - în opinia mea - urmăresc unitatea religioasă prin compromis, diplomaţie şi politică, idee care - după cum atestă istoria - nu s-a dovedit niciodată o reţetă de succes. Felul în care studiul nostru despre arhitectura şi arta bisericească va influenţa aspectele legate de unitate ecleziastică - după umila mea opinie - depinde de aptitudinea noastră de a defini credinţa ortodoxă cu grijă şi atenţie critică, realizîndu-şi îndatorirea în absenţa acelor planuri pe care le-am atribuit ecumenismului contemporan. În măsura în care eforturile noastre vor reuşi să stabilească distincţii limpezi între cultul creştin oriental şi occidental şi ethosul fiecăruia, vom fi contribuit la definirea acestor probleme aşa cum sînt ele, şi nu aşa cum ne-am dori să fie; şi vom fi asigurat astfel cadrul pentru un dialog substanţial şi onest. Mai mult, astfel se poate evita riscul ca, în strădaniile noastre, să depăşim chiar scopul studiului, anume descoperirea Ortodoxiei ca un fenomen în sine distinct. Chiar dacă această descoperire serveşte scopurilor pure ale comparaţiei religioase, sînt sigur că nu trebuie să fie ţelul nostru definitiv, per se. Iar dacă vom sluji unui asemenea ţel, descoperirea nu va fi făcută decît accidental sau tangenţial. (va urma) (fragment din volumul Retrofuturism: Spaţiul sacru astăzi)