Despre paternitatea duhovnicească

În viața Bisericii, arta cea mai înaltă este vindecarea și povățuirea sufletelor. Tradiția cuprinde o serie de portrete ale celor care au primit acest dar al paternității în Duh: ei L-au întîlnit pe Hristos, sînt mijlocitori și călăuzitori ca Moise, eliberîndu-și fiii de sub „tirania patimilor“, deschid ochii celor care nu văd, sînt asemenea navigatorilor iscusiți care înalță spre cer corabia sufletului, „chiar dacă mai înainte a săvîrșit multe rele“, după cum scrie Sfîntul Ioan Scărarul. Și dacă întîlnirea cu un astfel de părinte întîrzie? Potrivit mitropolitului Antonie Bloom (1914-2003), unul dintre marile chipuri ale Ortodoxiei veacului trecut, „trebuie să ții minte mereu că mai mult decît tine Dumnezeu Se îngrijește și de mîntuirea ta. Nu tu ai grijă de aceste lucruri – El are! Lui Îi este milă mai mult decît îți este ție. El însetează după mîntuirea ta de o mie de ori mai mult decît poți tu măcar să-ți închipui, pentru că El știe cu adevărat ce înseamnă, de fapt, mîntuirea și ce înseamnă pierzania, iar tu nu știi. (…) El știe cu adevărat ce este viața și ce este moartea.“ (Mitropolitul Antonie de Suroj, Adierea Duhului. Purtarea de grijă față de suflete, traducere de monahia Mina, Doxologia, Iași, 2015)

Subtilitatea și în același timp realismul mitropolitului Bloom se exprimă tocmai în această înțelegere a caracterului providențial al paternității duhovnicești. Nașterea întru Hristos, creșterea „în Duh și Adevăr“, îndrumarea, încrederea, vindecarea sufletească, depășirea îndoielilor și a suferințelor sînt manifestări ale Providenței dumnezeiești. Însă aceasta nu trebuie să diminueze inițiativa de a căuta un părinte sau de a stărui în atenția față de semnele prin care „Domnul îți arată calea“. Mai mult, Providența nu se substituie libertății personale. De multe ori revine întrebarea neliniștitoare: Care este voia lui Dumnezeu? Or, aici, răspunsul dorit ar presupune că ar exista o singură cale, care nu trebuie ratată. Mitropolitul Antonie deplasează și în această privință accentul de pe unicitatea opțiunii corecte pe corectitudinea alegerii sau, mai bine spus, pe onestitatea asumării unei alegeri sau a alteia. Dumnezeu nu joacă „rolul celui ce alege“, pentru că purtarea Sa de grijă nu este neapărat oraculară. Ceea ce contează cînd alegi – spune mitropolitul Antonie – este „în ce măsură vei îndeplini cu conștiința curată ceea ce ai de îndeplinit“. La întrebarea: „Ce să mă fac? Medic sau preot?“, răspunsul său a fost: „Chiar deloc nu contează; singurul lucru care contează este ce fel de medic vei fi sau ce fel de preot vei fi“.

În aceasta stă relația, de multe ori insondabilă, dintre libertate și providență, pe care părintele duhovnicesc, prin darul Duhului Sfînt, o poate cunoaște. În lipsa lui, putem doar încerca să o intuim și să o întrevedem treptat, însoțiți pe cale. Mai importantă decît crisparea în așteptarea sau solicitarea unui răspuns la întrebarea: Ce trebuie să fac? este receptivitatea în fața înțelepciunii paradoxale a lui Dumnezeu, mereu surprinzătoare pentru noi: „Voia lui Dumnezeu, cel mai adesea, între două sau trei ieșiri drepte, o alege pe cea pe care noi oricum o așteptam mai puțin. (…) Și sînt momente cînd o faptă greșită poate aduce mai mult rod decît una dreaptă, dar din care nu ai înțeles nimic“. Exemplul care ilustrează cele spuse mai înainte este luat din viața Sfîntului Ioan Colov. Acesta îl sfătuiește pe un frate mai tînăr, venit să-i mulțumească lui Dumnezeu că a fost izbăvit de ispite, să se întoarcă în pustie și să se roage ca Dumnezeu să-i dea înapoi toate ispitele, pentru că nu a atins „măsura de a putea trăi drept fără ele“. Printr-o astfel de istorie exemplară, mitropolitul Bloom pune în lumină vocația părintelui duhovnicesc: discernămîntul de a conduce sufletele pe calea mîntuirii. Doar în raport cu autenticitatea acestui discernămînt, ascultarea are valoarea sa mîntuitoare și nu riscă să fie „mecanicizată“. Iar relația dintre discernămînt și receptivitatea celui care ascultă trebuie să permită creșterea în Duh pînă într-acolo încît să poată spune „Amin!“, căci, așa cum amintea Sfîntul Marcu Ascetul, insistînd asupra împlinirii lăuntrice a poruncilor, „Domnul nu are nevoie de fapta ta, ci de inima ta!“