Despre laicitate şi societatea modernă
Într-un număr trecut al Dilemei vechi, dl Baconsky, constatînd distanţarea ireparabilă între Europa şi America (adevăr evident pe care nu toată lumea pare să-l accepte, şi despre care am scris şi eu cîndva), afirmă că în Europa libertatea şi religia au devenit antagonice după 1789, în timp ce ele continuă şi azi să se "îmbine armonios" de cealaltă parte a Atlanticului. Aş avea aici de adăugat cîteva obiecţii şi precizări de nuanţă. În Franţa, separarea Bisericii de Stat a avut loc nu în 1789 (e drept că Revoluţia Franceză a încercat să introducă cultul zeiţei Raţiunea, ceea ce nu i-a reuşit prea bine, şi nu era decît o naivă consecinţă a pasiunii lipsite de moderaţie a epocii pentru antichitatea greacă), ci abia la începutul secolului XX, mai precis prin Legea din 9 decembrie 1905, care este o dată de referinţă în istoria statului francez modern. Ea punea capăt la 25 de ani de tensiuni între puterea republicană şi Biserica Catolică şi proclamă neutralitatea statului faţă de toate credinţele, garantînd în acelaşi timp libertatea de conştiinţă a fiecăruia. Recentele tensiuni legate de portul vălului islamic în şcoli au făcut ca această lege să revină în actualitate, aducîndu-i-se cîteva precizări (aici o discuţie asupra oportunităţii lor ar fi lungă) privind prohibirea semnelor religioase "ostentatorii". Franţa este singurul stat din Europa occidentală unde separarea lor a fost legiferată. Că se constată o scădere dramatică a interesului pentru religie în ţările occidentale este un adevăr, dar motivele sale sînt prea complexe pentru a le analiza aici, şi nu au nici o relevanţă în contextul comparaţiei cu Statele Unite. Istoria raporturilor între Biserică şi Stat în celelalte ţări europene este de altfel foarte diferită, destul să spunem că, în varii proporţii, ele rămîn legate în ţări ca Italia, Germania şi Spania (în ciuda eforturilor actualului guvern socialist al premierului Zapatero). Cît despre problema autorizării căsătoriilor homosexuale, ea e mai complicată decît pare, şi de altfel ele sînt legale şi în unele state americane, ceea ce dl Baconsky nu poate să nu ştie. În fostele ţări comuniste, unde ele au fost brutal separate, reapariţia Bisericii pe scena politică, cu toate excesele ei, e o reacţie evidentă la această separare nefirească, şi mi se pare foarte improbabil ca ele să aibă vreo legătură cu atracţia aceloraşi faţă de Statele Unite. Dacă reflexul securitar o poate explica foarte bine în ce priveşte clasele politice respective (cu un plus pentru Polonia şi România, unde clasa politică, cu excepţia notabilă în România partidului social-democrat care a moştenit vechi reflexe cominterniste, se teme de imperialismul rusesc), în ce priveşte cetăţeanul lambda, e vorba, probabil (o anchetă sociologică ar arăta-o foarte bine) de fascinaţia faţă de mitul american al bunăstării materiale, acel american way of life care, de cele mai multe ori, se reduce la binomul "casă şi maşină", deşi în resorturile sale mai adînci el se referă la un anumit spirit de iniţiativă individuală care, e drept, pare din ce în ce mai mult a lipsi în bătrîna Europă... Cred că, de fapt, diferenţa esenţială care separă cele două maluri ale Atlanticului ţine de o moştenire culturală şi istorică care, deşi conţine elementul religios, e departe de a se rezuma la el. Americanii de azi sînt descendenţii coloniştilor de pe Mayflower, protestanţi care fugeau de o Europă răvăşită de Războiul de 30 de ani şi sperau să întemeieze o societate ideală; ei preluau de fapt visul nerealizat al utopiştilor europeni ai secolului al XVII-lea. Ei au întemeiat o naţiune care este, la scara istoriei,o naţiune tînără, şi asta îi explică (dacă nu-i şi scuză) excesele. Europa e un vechi continent: ea n-a mai fost, de la Imperiul Roman încoace, niciodată unită, istoria ei e plină de războaie şi de resentimentele istorice născute din acestea. În acelaşi timp, dacă e să dăm un oarecare credit ideii de organicitate a fiinţei istorice, fiind veche, ea este, probabil, un continent obosit. Acest dinamism de azi al statelor asiatice îi lipseşte; dar să nu uităm, pe de altă parte, că ele se trezesc acum dintr-o letargie de multe secole, la întîlnirea cu un timp istoric care nu le era propriu, care defineşte mai bine ca orice altceva civilizaţia iudeo-creştină, şi a fost mult timp motorul Europei. Pe de altă parte, cred că, dacă Europa îşi va regăsi vreodată dinamismul, abia atunci se va consuma momentul irevocabil al despărţirii şi rivalităţii cu Imperiul american. Ar fi naiv să credem - şi politologii americani cei mai cinici nu se sfiesc s-o afirme deschis - că America va accepta de bunăvoie să împartă cu cineva hegemonia de care se bucură astăzi. Ei ştiu foarte bine că o Europă unită ar fi primul lor concurent economic şi un adversar potenţial mai periculos decît China şi India, care abia intră pe orbita modernităţii. Mă îndoiesc că în aceste calcule religia joacă vreun rol, deşi e destul de interesant de constatat că promotorii ideii supremaţiei americane sînt exponenţii dreptei conservatoare legate de cercurile ultrareligioase. Şi pentru că dl Baconsky tot îl citează pe faimosul Samuel P. Huntington, cred că problema lumii moderne, exacerbată de atacul din 11 septembrie 2001, nu e cea a conflictului între civilizaţii sau religii, ci acela între modernitate şi arhaism. Pentru că legea franceză din 1905 era, paradoxal, mai modernă decît acel Patriotic Act al preşedintelui Bush, care restrînge libertăţile individuale ale cetăţeanului american. Din influenţa imoderată a imamilor şi şeicilor fanatici asupra unor populaţii debusolate şi de multe ori analfabete (mi se va replica aici că autorii lui 11 septembrie nu erau analfabeţi, dar acesta e un caz complex pe care nu-l voi discuta aici) se hrăneşte acest conflict absurd, în fond, dintre creştinism şi islam, şi recentul scandal al caricaturilor nu face decît să o confirme, dacă mai era nevoie. În fond, aceste două fanatisme au rădăcini identice, teama de Celălalt, neîncrederea în conştiinţa individuală, voinţa de a impune propria viziune asupra lumii, atît de contrară ideii de libertate şi, în fond, atît de contrară spiritului lumii moderne. Paradoxal, legiutorul francez din 1905 avea o gîndire mai modernă decît colegul său american un secol mai tîrziu; pun acest lucru tot pe seama tinereţii naţiunii americane, dar nu mă pot împiedica să sper că este aici, în această înţelepciune a laicităţii nu ca negare a religiei, ci ca liberă asumare a ei, un motiv de speranţă pentru "bătrîna" Europă. Cultul libertăţii individuale nu este, desigur, lipsit de pericole şi nu este, aşa cum se crede de obicei, o cucerire a Renaşterii, dar el caracterizează mai bine decît orice altceva societatea modernă, dacă e să o comparăm cu societăţile tradiţionale. Doar printr-o revoluţie comparabilă cu legea din 1905 ar putea, probabil, intra în modernitate ţările islamice şi s-ar rezolva în sfîrşit problema integrismului religios. În ce priveşte America, mă mulţumesc deocamdată să sper că nu e vorba decît o criză de creştere. Cît despre modernitate, despre valoarea axiologică a conceptelor sale, aceasta este, desigur, o cu totul altă discuţie...
