Decalaj
La începutul lunii septembrie, Sibiul a găzduit a treia Adunare Ecumenică Europeană. Precedentele reuniuni s-au consumat în Elveţia (majoritar protestantă), respectiv în Austria (majoritar catolică). Din motive interconfesionale, prezenta ediţie a fost organizată într-o ţară majoritar ortodoxă. Ajutată de alegerea oraşului transilvănean drept "capitală culturală europeană", România s-a calificat firesc pentru această poziţie. Opţiunea va fi fost cu atît mai mult încurajată cu cît BOR - gazdă a primei vizite pontificale din spaţiul răsăritean postcomunist - se bucură de un prestigiu extern încă valabil. Cu toate aceste avantaje comparative, evenimentul nu s-a bucurat de o mediatizare internă pe măsură. După prostul obicei local, presa noastră, vampirizată de obsesia "audienţei", a semnalat lucrurile din fugă şi a revenit grabnic la porţia zilnică de politică distorsionată şi "scandaluri" de mahala. În pofida omniprezentului diletantism, nu mă aşteptam ca o asemenea reuniune, care ne aduce pe tavă elitele bisericeşti de pe întregul continent, să fie tratată ca fapt divers. Am trecut de la excesul anilor â90, cînd subiectele religioase dominau inflaţionar, la excesul anilor 2000, cînd religia nu mai face rating şi este, prin urmare, eliminată din sumar. În fond, nu faptul religios a fost evacuat. Grila de lectură tabloidă e cea care, triumfînd sub tot mai cinice pretexte comerciale, a exilat informaţia de ordin spiritual la graniţele sale patologice. Din păcate pentru breaslă, mana unor cazuri extreme, de tipul "Tanacu", e la fel de rară ca pe vremea cînd Moise conducea poporul ales prin deşert. Şi atunci se petrece următorul fenomen: nu avem sînge, răstigniri, exorcisme improvizate? Nu curg pe fluxuri ştiri despre dosarele ierarhilor şi alte dovezi ale binefăcătoarei supoziţii că nu mai există "sfinţenie"? Nu a mai ieşit pe piaţă nici măcar un film "controversat", în regia lucrativă a catolicului Mel Gibson? Ei bine, în asemenea condiţii, nu mai pomenim de Biserică. Nu ne place un creştinism funcţional. Ne oripilează banalizarea binelui curent, modest, neştiut. Vrem femeia cu barbă, piticul diform, Curtea Miracolelor. Tot ce riscă să ne reintroducă în ordinea normalităţii trebuie ocultat, căci altminteri scad tirajele şi ne virează patronii. Nu ştiu cît va dura circularitatea vicioasă dintre publicul neavizat şi şarlatania mediatică a răului artificial. Există însă argumente care mă fac să mă tem că ea va rămîne unica permanenţă pe care se poate conta. Am participat, în 1997, la pomenita reuniune din Austria, unde grupul pelerinilor din România impresiona prin prospeţime. Lucram pentru TVR şi ţin minte că am făcut atunci interviuri cu arhiepiscopul de Canterbury şi cu o seamă de alte personalităţi ecleziastice printre care, dacă nu mă înşală memoria, Carlo Maria Martini, cardinalul de la Milano. Îmi amintesc cu plăcere atmosfera: fraternitate (uşor pietistă), voie bună afişată, servicii divine amestecate sau suprapuse, discursuri, petreceri inocente cu bere, cafenele cu delicioase arome şi numeroase cabluri de televiziune tolănite, ca nişte reptile, pe străduţele delicatului burg central-european. Cu zece mii de participanţi, Adunarea Ecumenică Europeană de la Graz îşi merita pe atunci numele, culorile, simbolurile şi prestigiul. Îţi lăsa impresia că, prin convergenţa forţelor, memoria fondatoare a Evangheliei se poate mobiliza exemplar, inventîndu-şi un viitor plauzibil. N-am putut fi prezent la Sibiu, dar am convingerea că sărbătoarea întîlnirii dintre creştinii celor trei confesiuni s-a celebrat sub zodia unei speranţe contagioase. Că programul ei nu a "contaminat" şi presa autohtonă e o cu totul altă poveste, căreia nu i-aş fi acordat nici o atenţie dacă nu m-ar fi obligat să contemplu, o dată în plus, hidosul decalaj dintre România reală şi reflexul ei mediatic.
