De urmărit
Un eminent savant român s-a prăpădit recent, la Paris. Serviciul premergător cremaţiunii (pentru care va fi optat cel plecat) s-a desfăşurat într-o sală aseptizată, cu faianţă şi termopan. Din cînd în cînd, reprezentantul casei de pompe funebre se adresa asistenţei, acordîndu-i permisiunea de a se manifesta religios: acum, cine doreşte îşi poate face semnul crucii... Acum, cine doreşte poate rosti Tatăl nostru... Avem aici tabloul laicităţii triumfante, după două secole de militantism anticlerical. Desigur că există încă o Franţă catolică, plină cu burghezi de dreapta care n-ar rata nici o misă. Şi care se consideră reîmbarcaţi pe arca lui Noe. Există, pe de altă parte, o mulţime de comunităţi religioase "vii", de la cele ortodoxe, pînă la cele protestante sau cele buddhiste, apărute în a doua parte a secolului al XX-lea. Nimeni nu poate nega, apoi, masivitatea aşa-numitului Islam de France: 6 milioane de credincioşi, tot mai numeroase moschei, suburbiile incendiate... Dar toate aceste figuri statistice rămîn inaparente, oarecum marginale. Scoase din logica de fier a dogmei republicane, care nu se mulţumeşte să reclame absoluta neutralitate confesională a statului: doreşte ca religia, sub orice formă, să nu fie vizibilă în viaţa publică. Fireşte că secularizarea în stil francez are note sui generis, reflex al istoriei, de la noaptea Sfîntului Bartolomeu şi Edictul de la Nantes, pînă la barbaria revoluţionară din Vendée, ignorată de manuale şi deplînsă de Soljeniţîn. Ca patrie a Drepturilor Omului, Franţa modernă, fostă fiică mai mare a Bisericii, a devenit templul unui republicanism ateu, care lichefiază mistica Ancien Régime, convertindu-i teologia în politică de stat. Expusă atîtor vicisitudini, vechea Franţă s-a retras pe unde a putut. În provincie, parohiile sînt pustii, iar criza vocaţiilor sacerdotale şi-a atins deja punctul culminant prin anii â70 ai veacului trecut. Sigur că, mare ţară şi mare cultură, Franţa contemporană posedă suficient spaţiu simbolic pentru a găzdui tot soiul de resurgenţe sacrale: producţie editorială de titluri religioase absolut respectabilă, maşinărie academică funcţională pe acest registru disciplinar, elite încă familiarizate cu datele decorative ale Tradiţiei... Cu cît urci scara ierarhică, dai peste interlocutori care păstrează, într-un fel sau altul, memoria colectivă a creştinismului galic. Însă grosul populaţiei e departe de Dumnezeul lui Pascal, mai ales după ravagiile consumiste din perioada celor Trente glorieuses, cînd Hexagonul s-a umplut, precum un fagure, cu mierea bunăstării generalizate. Franţa urbană, cosmopolită sau, dimpotrivă, narcisică, înţelege prea bine că religia rămîne un fapt social total, un orizont inconturnabil şi structurant, care determină opţiunile celor mai numeroşi dintre membrii speciei umane. Se păstrează în intelighenţia franceză destule rezerve de fineţe hermeneutică, pentru ca "partea gînditoare" a naţiunii să intuiască, oricît de vag, colapsul modelului iluminist. Edgar Morin, filozoful complexităţii, se numără bunăoară printre cei care au ieşit la atac şi pe această direcţie: cum să nu constaţi moartea clinică a mitologiei progresiste? Cum să nu denunţi - ca instanţă etică angajată în meditaţia despre condiţia umană - derivele şi ambiguităţile aparatului conceptual forjat sub violenţa lui 1789? Cum, în fine, să nu refaci legătura intimă dintre deplinătatea spirituală a trecutului monarhic şi gloria franceză, de la Irineu de Lyon şi Grégoire de Tours, pînă la Claudel, Mauriac şi René Girard (finalmente întors din exilul universitar american pentru a-şi prelua fotoliul de la Academie)? Ebuliţia pe care încerc să o surprind, sacrificînd poate bogăţia de adîncime a fenomenului, cuprinde tot mai mult societatea franceză, incluzînd discursul politic. Noul preşedinte Nicolas Sarkozy care, încă din timpul campaniei sale pentru Elysée, a dat semnalul unui viraj intelectual de acest ordin, revine tot mai frecvent la ideea că renaşterea Franţei va trece prin reabilitarea senină a tuturor universurilor spirituale. Affaire
