De la capăt

Febra libertăţii, de care ne-am contaminat în masă după 1989, m-a făcut să visez atunci, împreună cu profesorul Daniel Barbu, la un "club al intelectualilor creştini". Pe atunci, a fi credincios era o virtute prizată. Iar nouă ni se părea util să strîngem rîndurile celor care, mărturisindu-l pe Iisus Hristos, doreau să fie implicaţi şi în ordinea cetăţii. Intenţia a rămas pe planşetă. Dar a fost reluată pe la finele anilor ’90, cînd polul "Anastasiei", încă activ, îmi permitea să visez iarăşi la o agoră creştinească. Nici atunci "n-a fost să fie". De astă dată, eşecul a fost provocat de doi factori cît se poate de clari în perfidia lor destructivă: ciocnirea orgoliilor şi politizarea. Unii nu-i sufereau pe alţii. Era clar că nu facem contracte nupţiale, că nu trăim sub acelaşi acoperiş, că nu e nevoie să ne suportăm zi şi noapte. Şi totuşi: simplul gînd că X e în grup îl determina pe Y să refuze întregul proiect. Nici dizolvarea forţelor prin idiosincrasii "ideologice" nu a rămas mai prejos pe scala stupidităţii sabotoare: X e "legionar", aşa că trebuie pus în carantină; Y, în schimb, pare să fie cam de stînga. Şi viceversa. Fireşte că poţi explica totul prin copleşirea Evangheliei de către "zîzania" românească. Indivizii caută mîntuirea, vor un loc în paradis, ambiţionează o posteritate de binefăcători, dar nu suportă să-şi disciplineze vanităţile, pentru ca această "agendă" ultimă să capete, în realitate, vreo şansă. Testul creştinismului civic a scos la iveală suma viciilor noastre constitutive. Oameni deştepţi şi cultivaţi, incapabili să stea laolaltă. Personalităţi de mare calibru care, în loc să lucreze convergent, preferă vînătoarea solitară, protagonismul steril şi principialitatea de paradă. Deşi am urît împreună comunismul, nu reuşim să ne vindecăm, împreună, de schizofrenia pe care fostul regim ne-a indus-o. Una spunem şi alta facem. Nu renunţăm la "crezul" nostru personal, chiar dacă această egoistă fidelitate desfide Crezul Bisericii din care pretindem că facem parte. Neputinţa de a federa inteligenţa credincioasă ţine şi de un anume context epocal. Ierarhia Bisericii Ortodoxe - autovăduvită de orice doctrină socială - nu a reuşit să lege un parteneriat cu elita laică. În tranziţie, "creştinismul babei" şi "creştinismul lui Ţuţea" n-au făcut decît să se alieneze reciproc, pînă la colonizarea frigidă a unor planete distante. Din această falie au răsărit o mulţime de extremisme păguboase: autarhia insurgentă a tinerilor adunaţi în ASCOR, pseudomorfoza pietăţii becaliene, adîncirea confuziei filetiste dintre "neam" şi "ortodoxie" sau monahismul radicalizat pe poziţii antiecumenice sînt numai cîteva dintre expresiile pe care divorţul dintre "minte" şi "suflet" le-a dobîndit în ultimii ani. De acum înainte, această zestre (nefecundată prin înţelegerea creatoare a tradiţiei) va hrăni curentul antieuropean la care vom asista pasiv, pentru că n-am ştiut să-i opunem, din timp, ceva substanţial, autentic şi plauzibil. Stînga politiceşte corectă şi bonzii postmodernismului au motive de jubilaţie. Am evitat orice teocraţie, orice clericalizare, orice dictatură neolegionară şi orice autoritarism cultural neobizantin, dar - mă întreb şi eu - cu ce ne-am ales? Care a fost contribuţia "celorlalţi" la structurarea unei comunităţi a patriotismului constituţional, adică la consacrarea unor modele capabile să stimuleze onestitatea persoanelor şi responsabilitatea instituţiilor? Pe scurt, din faimoasa "zîzanie" românească n-a ieşit nici o lume secularizată şi funcţională, ca în Olanda protestantă, nici o lume dedicată binelui comun, ca în Italia catolică. N-a ieşit nimic. Ex nihilo, nihil. Iată o concluzie la care refuz să ajung. Nu mă pot acomoda cu teza cioraniană a "neantului valah". Sper încă să particip la refluxul valorilor în care cred, la coagularea unui centru creştin-democrat, la sinergia dintre episcopat şi tineretul - fie el urban sau rural - din această ţară. Îmi doresc, obstinat, ca "generaţia aşteptată" să nu-şi mai merite numele.