Comparaţie
Ştiu că se fac insistente comentarii pe marginea stilului nostru de viaţă publică. Există printre noi nemulţumiţi cronici şi e imposibil să nu li te alături, mai ales cînd vezi cît de hidoasă se dovedeşte, în linii mari, prestaţia mediatică din România. Mă aflu în Franţa de o lună şi citesc, din motive de serviciu, mai toată presa din Hexagon. E un deliciu. Poţi fi de dreapta, bunăoară, dar găseşti şi în jurnalele sau săptămînalele de stînga (Le Monde, Libé, Le Nouvel Obs) informaţie de calitate, opinii argumentate, tonuri urbane, niveluri de expresivitate pe alocuri antologice. Din orice unghi ai lua producţia zilnică de hermeneutică socială, rămîi cu sentimentul că ai înţeles temele şi că ai fost ajutat să-ţi nuanţezi opţiunile, opiniile, judecăţile de valoare. Ai senzaţia, tonică, de interacţiune. Te simţi incitat să aprofundezi, să reiei, să urmăreşti dinamica unui anumit subiect situat, pe bună dreptate, în centrul actualităţii. Citind, înveţi să-ţi chestionezi superstiţiile. Recunoşti că te-ai înşelat sau te bucuri că ai formulat intuiţii corecte. Devii ceva mai inteligent, măcar prin faptul că eşti "branşat", fără a renunţa la propria libertate critică. La fel de stimulantă e secţiunea culturală a fiecărei publicaţii. Nu mă refer aici la apariţiile de nişă - aşa-zicînd "academice" sau "elitiste" -, ci la formatul generalist, care popularizează evenimente curente şi livrează chei de lectură pe înţelesul tuturor. Cronici de carte alerte, agenda spectacolelor de tot soiul rezumată savuros, bref, toate impulsurile pentru a ieşi din casă, în căutarea timpului care mai poate fi cîştigat. Veţi spune, cu oarece melancolie, deh: Franţa! Un mileniu de statalitate centralizată, fost imperiu, populaţie de trei ori cît a noastră, PIB de 1780 miliarde de euro (în timp ce noi sărim cu greu de 100), mare cultură de iradiere mondială etc. De acord. Însă nu văd de ce România - un gigant faţă de Muntenegru sau Slovenia - se distanţează sideral de normele pe care nu Franţa, ci Muntenegru sau Slovenia le practică deja cu tot aplombul european. Dacă respingi sabotajul teoriei care ne socoteşte blestemaţi, dacă refuzi clasamentele genetice, dacă, în fine, crezi că mediocritatea nu e consecinţa inevitabilă a democraţiei, atunci trebuie să cauţi explicaţii diferite. De pildă, indicatorii de consum cultural, starea de subalfabetizare întreţinută prin tirania reţetei publicitare, copierea superficială a unor tendinţe care, deloc specifice "Occidentului", ne sînt totuşi prezentate ca directive de modernizare socială... Cu alte cuvinte, nu sîntem mai proşti decît alţii, ci doar handicapaţi de o legislaţie audiovizuală carentă, subjugaţi de agenda distorsionată a unui patronat media cu probleme penale, îndîrjiţi de o situaţie politică blocată constituţional! Iată panoplia raţiunilor care mă determină să accept, ca pe o paradoxală veste bună, diluarea mitului intelectual, relativa periferizare a "umaniştilor publici". E nevoie de mintea lor suplă, antrenată superior, dar e şi mai mult nevoie de o reformă a statului care să implice, transversal, competenţe juridice, economice, financiare, manageriale. Noi, "umaniştii", putem doar contribui la sistematica viziunii, nu şi la implementarea ei prin politici publice susţinute instituţional sau bugetar. Putem filozofa, îmboldi retoric, deplînge paralizia resurselor simbolice, dar, pentru a răsturna linia de involuţie, se cuvine să propunem "cooperări consolidate" între noi şi... cititorii noştri, profesionişti din cu totul alte domenii. Între un CNA impotent şi atîtea redacţii gangstereşti, care au transformat deontologia într-o marfă de contrabandă, comparaţia dintre peisajul mediatic francez şi cel autohton pare utopic deplasată. Din păcate, nu avem cum respinge ponciful potrivit căruia presa "oglindeşte" starea unei naţiuni. Să admitem că oglinda prezentului e şlefuită după ultimele standarde tehnologice. Personajul colectiv pe care-l reflectă mai are însă de lucru cu propria ţinută, de la frunte pînă la tălpi, prea vizibil murdărite de noroiul războiului româno-român.
