C.L.-S. 100

C.L.-S. 100 Aţi avut cu siguranţă ocazia de a vă lamenta pe marginea întrebării "Unde sînt marii oameni de altădată"?. În ce-l priveşte, Claude Lévi-Strauss răspunde acestui apel prin propria-i prezenţă (mai nou) discretă, mereu monumentală şi aproape... centenară. Ocazie, pentru compatrioţii săi francezi, de a-l celebra în fel şi chip. Gallimard a colaborat cu părintele antropologiei structurale pentru a pregăti, în rară cheie antumă, o ediţie Pléiade accesibilă în librării la începutul lunii mai. Comunitatea filozofică şi mai larg culturală din Hexagon e gata de sărbătoare. Toamna intelectuală pariziană va fi lévi-straussiană sau nu va fi deloc! O atare unanimitate omagială nu exclude totuşi uitarea. C.L.-S. a dominat lumea ideilor pînă spre sfîrşitul anilor ’80. Au trecut aproape trei decenii de cînd operele sale, mumificate prin clasicizare şi fixate într-o abstractă efigie de prestigiu internaţional, au părăsit actualitatea imediată. La ora bilanţului, gîndirea maestrului ne recomandă o nouă lectură, măcar spre împrospătarea memoriei. C.L.-S. s-a născut la Bruxelles, în 1908, a studiat la Sorbona şi a obţinut "agregaţia" în filozofie în 1931. A efectuat cinci ani de "teren antropologic" printre triburile Bororo, din Mato Grosso (Brazilia), după care a revenit la Paris. Legile rasiale adoptate de regimul lui Pétain l-au forţat să se refugieze în SUA, unde a fondat, alături de Henri Focillon şi Jacques Maritain, l’École libre des hautes études de New York. Cu Tristes Tropiques (1955), C.L.-S. descoperă logica internă a "gîndirii sălbatice", dar şi ceea ce colegul său de Academie Franceză, Marc Fumaroli, numeşte "contradicţia dintre civilizaţie şi umanism". Acuzator al colonizărilor vinovate de agresarea "societăţilor fără scriere", antropologul îşi reinventează disciplina şi regăseşte simultan marele suflu stilistic al naraţiunilor de călătorie din secolul al XVIII-lea. Un regal. Influenţat de lingvistica lui Roman Jakobson (sinteză între cibernetica lui Norbert Wiener şi teoria informatică datorată lui Claude Shannon), Lévi-Strauss deschide, pe durata anilor ’60, voletul "ştiinţific" al operei sale: La pensée sauvage (1962), dar mai ales cele patru volume din Mythologiques (1964-1971) valorizează limbajul simbolic al sistemelor de rudenie "primitive", veritabilă cartă a echilibrului dintre "natură" şi "cultură", pe care omul istoric avea să-l distorsioneze iremediabil. Gînditorul studiază originea manierelor culinare, descifrează marile dihotomii (de tipul "crud" vs "copt") şi reconstituie, cu ajutorul "mitemelor", gramatica proceselor culturale fondatoare. Teza subiacentă e aceea că monoteismul ne-a dăruit pe planul cunoaşterii de sine tot ce ne-a răpit, în schimb, pe planul cunoaşterii estetice. Culturile scrise au creat subiectul, expulzîndu-ne însă din comuniunea ritmică, atemporală, cu realitatea "firii". Critica lévi-straussiană a etnocentrismului occidental revizitează, cu mijloace neo-rousseauiste, mitul alungării din Rai... În anii ’80 şi după, apologia relativismului, sprijinită pe o critică a modernităţii "imperialiste", l-a readus pe Lévi-Strauss în orizontul contemporan. Odată cu Le regard éloigné (1985), La poti