Cifre

Cotidianul a publicat, pe 10 noiembrie, datele unui sondaj de opinie adresat tinerilor şi focusat pe "valorile" acestora. Salut ideea, mirîndu-mă totodată că noi, popor carevasăzică latin, nu folosim mai des asemenea instrumente de autoscopie colectivă. Italienii, francezii, portughezii etc. sînt cei mai gurmanzi la capitol: neamuri narcisice, mai înclinate spre analiză decît spre sinteză, ei vor ziua-şi-sondajul, pentru a-şi exercita, alternativ, narcisismul şi pornirile masochiste. Oricum, sondajele concentrate pe bunurile intangibile au o putere de sugestie suficient de mare pentru a-şi răscumpăra, astfel, relativa imprecizie. Ele desenează harta mentală a unor categorii sociale şi pot, la rigoare, inspira politici aferente ceva mai adecvate. Recunosc acum că interpretarea datelor unui sondaj rămîne subiectivă. Dar mai întîi, ce spune sondajul de la care pornesc? Cu excepţia stării de pace (50%), principala valoare a junimii este, deşi nu ne-am aştepta, credinţa în Dumnezeu, care îi defineşte pe 45% dintre participanţi. Abia apoi urmează, cu decalaje semnificative, "democraţia" (35%), "libertatea individuală" (25%), "toleranţa" (24%), "respectul pentru cultura altor popoare" (19%) şi "respectarea legii" (20%). În josul clasamentului se situează, iarăşi surprinzător, valori majore: realizarea de sine şi solidaritatea (doar 15%). La fel de slab stau tinerii cu "respectul faţă de ceilalţi" (13%), "încrederea în semeni" fiind cotată şi mai modest, cu numai 9%. Rezultă, cu destulă claritate, că religiozitatea tinerilor (raportată la Dumnezeu şi nu la instituţiile ecleziale) îi caracterizează pe mai puţin de jumătate dintre ei, ceea ce nu mi se pare deloc a fi expresia unui succes misionar: am simţit de mult că Biserica "îi pierde" treptat pe tineri, pentru că nu le vorbeşte "limba" şi nu a reuşit să le acomodeze aspiraţiile. Adolescenţii (dintre care o treime tot mai visează să plece cît mai repede din ţară, poate chiar cu titlu definitiv) au încredere în divinitate ca într-un rezervor al destinului propriu. Dar se relaţionează - aş spune - catastrofal, cu restul comunităţii din care fac (încă) parte. În principiu, experienţa religioasă şi cultura spirituală consolidează inserţia obştească. În realitate însă, cei 45% de "credincioşi" sînt - ca să zic aşa - departe de aproapele lor. E greu să nu deplîngi aici rezultatul a 15 ani de subfinanţare a educaţiei, de recul civic şi de "pragmatism" ofensiv, în detrimentul bunului-simţ (odinioară predominant). Mediocritatea relaţiei dintre elitele intelectuale şi cler, persistenţa contrastului dintre principiile (mereu proclamate) şi acţiunile (niciodată sancţionate) sau autismul generaţional (din familie şi viaţa politică) sînt numai cîteva dintre efectele secundare, inclusiv religioase, ale "tranziţiei" care ne oferă, iată, tristul tablou al paraginei comunitare în care am eşuat. Imaginea de ansamblu se poate descifra şi în termeni mai puţin sumbri. Poate că 55% dintre tineri nu sînt neapărat "pierduţi" pentru Biserică şi viziunea creştină asupra existenţei. Ei s-au repliat doar în zona deja secularizată a societăţii româneşti. Dumnezeul lor e un Deus absconditus, care se va manifesta negreşit în situaţiile-limită sau odată cu inevitabila destrămare a iluziilor deloc sapienţiale cu care ne facem îndeobşte debutul în viaţa adultă. M-aş bucura ca tinerii să depăşească faza consumistă (ilustrată prin ceea ce s-ar putea numi "teologia lui Moş Crăciun") pentru a redeveni sensibili la potenţialul personal & comunitar al unei opţiuni religioase mature, libere, consecvente şi proactive. Pentru ca noile generaţii de români să-l regăsească pe Dumnezeu va fi însă nevoie să se regăsească mai întîi pe ele însele, într-o ţară cu mai puţin cinism, cu politicieni respectabili, cu mari corupţi condamnaţi şi cu un parcurs european bine finalizat. Nu mai e chiar atît de mult pînă acolo sau cel puţin sper asta.