Cheltuieli
Cartea lui Paul Johnson, Intelectualii (a cărei terţă ediţie se află acum în librării, la Editura Humanitas), este o lecţie de morală istorică. Autorul, un conservator care scrie excelent şi face din curajul opiniei o armă stilistică, ne prezintă Epoca Intelectualilor Mesianici, Atei şi Paranoici: e vorba de modernitatea "noastră", dominată de marii sacerdoţi ai laicităţii profetice, de la Rousseau pînă la Sartre. Dincolo de accidentele biografice, fiecare studiu de caz surprinde trăsăturile întregii categorii: totală ruptură între vorbe şi fapte, nelimitată capacitate de autoamăgire, fascinaţia violenţei (asociată cu tentaţia de a o legitima ori de cîte ori "cauza" o cere) şi o neegalată aptitudine promoţională. Avem sub ochi tot atîtea contracte faustice, pe seama cărora intelectualii trădează credinţa "moştenită", refuză convenienţa presupus "filistină", practică excesele cele mai distructive (de la cartoforie şi alcoolism, pînă la puseul orgiastico-poligamic şi drogurile tari), dar mai ales se despart (de părinţi, soţii, amante, prieteni, discipoli sau confraţi) pentru a-şi rumega singurătatea rînd pe rînd revendicată şi detestată. Unii sfîrşesc prin a se sinucide (Hemingway), alţii trăiesc doar mizeria declinului creator (Ibsen, Brecht), dar toţi împărtăşesc motivaţia prin resentiment, egolatria maniacală şi pretenţia de a schimba societatea pe cale politică sau printr-o disolutivă "emancipare". Aceşti preoţi ai Umanităţii sînt filantropi de hîrtie, care se dedică în fapt celei mai active mizantropii. Marx - o conştiinţă purulentă într-un corp mîncat de furunculoză - n-a cunoscut toată viaţa nici un proletar în carne şi oase (cu excepţia bonei căreia, pe lîngă masă şi casă, nu i-a plătit nici un sfanţ, turnîndu-i totuşi un bastard). Tolstoi se deghiza în mujic şi o făcea pe institutorul de ţară fără să-şi ascundă, cel puţin în jurnal, dispreţul faţă de categoria pe care spera să o "mîntuiască". Pretutindeni, intelectualii se visează ca regizori ai Apocalipsei, purtători ai revelaţiei ultime sau, dacă altfel nu se poate, promotori ai "soluţiei finale". Elanul lor spre iraţional nu e depăşit decît de capacitatea publicului contemporan de a-i idolatriza necritic. E ciudat să observi că receptarea lor împrumută trăsăturile unui proces hagiografic alcătuit din sanctificări, pelerinaje şi reflexe mitice atribuite sub semnul religiozităţii deturnate. Gloria intelectualilor deformează modelul iudeo-creştin al profetismului electiv. Ei sînt "recunoscuţi" ca Maeştri ai comunităţii, "unşi" cu uleiul publicităţii delirante, consacraţi ca atotştiutori meniţi să indice, mozaic, drumul spre Pămîntul Făgăduinţei. Nimic din dramaturgia acestor cariere nu e cu adevărat nou: e doar răsturnat, schimonosit în oglinda unei "teologii" satanice. Din păcate, cultul intelectualilor continuă pe cărări ocolite. Vina lor (a-l maimuţări pe Dumnezeu pînă la suprimarea "păcătosului" ideologic) e absolvită deopotrivă prin uitare şi schimb de generaţie. Avem însă veşti bune: populismul de astăzi - care, iată, desfigurează fragila democraţie din România - ilustrează uzurparea puterii exercitate de "intelectuali" în ultimele două secole. Forţa acelora e preluată, mai nou, de pitencantropii demagogiei fruste: la naiba cu Învăţaţii Învăţători! Nu mai e nevoie de erudiţie pentru a distruge bazele simţului comun. Ne putem lipsi de metodă dacă tot ce ne propunem e injecţia cu opium electoral, în vederea unei plăcute anestezii colective. Beţia consumului de bunuri materiale şi euforia ignoranţei egalitare sînt suficiente pentru a-i transforma pe Marii Rebeli ai Modernităţii într-o echipă cuminţică de copywriters. E drept că, fără ei, lumea pare mediocră, scutită de Idealuri & Scopuri Măreţe. Avantajul decăderii lor e totuşi incontestabil, mai ales dacă preferăm să murim de plictiseală, în loc să ne trezim împuşcaţi la zidul revoluţiei permanente. Aşa se face că - şi în acest weekend - Carrefour va fi mai frecventat decît Piaţa Universităţii. De acum înainte, lumea nu mai cîştigă pentru a se ameliora, ci doar pentru a se cheltui.
