Căutarea centrului
Cărţile de sociologie a religiei provoacă adesea indigestie mentală. Nu pentru că aparatul lor bibliografic sau conceptual ar fi prea sofisticat, ci pentru că fundalul "obligatoriu" al agnosticismului secularizat îi pune pe autori într-o discretă impostură "existenţială": poate fi faptul religios tratat exclusiv ca obiect social, pornind de la premisa ficţiunii sale ontologice? Desigur că apartenenţa confesională riscă transformarea oricărui demers pretins ştiinţific într-unul apologetic (deşi cine mai crede în ştiinţificitatea... "ştiinţelor omului"?). E corect, dacă mărturiseşti o credinţă, să o laşi deoparte atunci cînd cercetezi serii statistice, mutaţii culturale, tendinţe simbolice şi aranjamente din sfera valorilor colective. Însă nu poţi fi onest în ceea ce întreprinzi nici dacă profesezi ateismul. Cum să justifici hermeneutica unui comportament pe care-l condamni în cazul altora şi ţi-l refuzi ţie însuţi? Iată o dilemă metodică aparent insolubilă. La New Europe College, cu ani în urmă, începuse o discuţie teoretică pe această temă. Nimeni nu a dezvoltat-o, iar agenda culturii româneşti contemporane e prea săracă pentru ca destule forţe, cu îndeajunsă consecvenţă şi suficiente instrumente disponibile, să profileze concluziile aşteptate cîndva. Deşi epoca postmodernă a extins domeniul credinţelor (întrucît a relegitimat subiectivitatea), cercetarea religiei rămîne "dubioasă" epistemologic. Poţi crede în democraţie, în Obama, în scurtimea sau lungimea crizei economice, în spiritul parohial sau globalizare, în progresul medical sau în biotehnologii, dar nu ai cum scăpa de îndoiala că, dacă studiezi religia, rămîi cumva necredibil, fie că eşti adeptul sau adversarul unei anumite tradiţii spirituale. Uneori apar şi titluri de sociologie a religiei care, fără contribuţii "ecleziastice", reuşesc să evite indigestia pomenită la început. Unul dintre aceste produse utile mi se pare a fi volumul Religion(s) et identité(s) en Europe. L’épreuve du pluriel, apărut în 2008 " Les Presses Sciences Po " sub direcţia unui trio de cercetători (Antonela Capelle-Pogacean, Patrick Michel şi Enzo Pace). Materie primă pentru amatorii de continuitate a sensului în Europa: "bătrînul continent" manifestă încă o vitalitate religioasă proteică, implicînd simultan deplasări de accent şi recompuneri formale pe care le putem urmări cu folos, mai ales dacă intuim conexiunea politico-teologică a construcţiei europene. UE " ansamblu din care facem parte " prezintă un mozaic de confesiuni şi religii care trebuie armonizat, nu printr-un amestec ecumenist, cît prin afirmarea irenică a diversităţii, dublată prin mutualul efort de cunoaştere între (mereu mai feluritele) comunităţi componente. Lucrarea oferă publicului reflecţia din cadrul grupului de cercetare Croire et politique, organizat la CERI (Centre d’Études et de Recherches Internationales de Sciences Po). Ni se propune atît bilanţul "clasic" (raportarea la moştenirea creştină, între naţiune, civism şi laicitate) cît şi tabloul schimbărilor inerente apariţiei, prin migraţie, a unui islam european. În cazul României, compatrioata noastră, Antonela Capelle-Pogacean, membră a CERI şi cadru universitar la Sciences Po, analizează "povestea catedralei" (neamului): re-amplasat de şapte ori, acest edificiu imaginar atestă o nefinalizată "căutare a centrului" care nu debutează după 1990, ci încă din secolul al XIX-lea, odată cu "naţionalizarea" ortodoxiei. Obiect virtual şi itinerant, receptacol al pasiunilor şi al instrumentalizărilor de tot felul, catedrala joacă aici rolul unui revelator al diferenţierilor şi chiar al faliilor apărute în societatea noastră după ce "oglinda" monolitismului politic (ortodox şi mai apoi comunist) s-a "spart", sub presiunea pluralismului democratic. Serios, solid şi aproape exhaustiv ca studiu de caz, textul respectiv merită o urgentă traducere în româneşte (ca de altfel întregul volum).
