Care lacait?

Nişte ONG-uri au depus recent, la Patriarhie, un memoriu care solicită Sinodului caterisirea a doi eretici: IPS Nicolae Corneanu şi PS Sofronie Drincec. Demersul e fantezist asumat în numele laicatului ortodox (din care se vede că fac parte şi cîteva mînăstiri)! Pe scurt, ierarhii a căror ardere pe rug e cerută atît de pios sînt acuzaţi de apostazie. Cu aceeaşi ocazie, fundamentaliştii de serviciu se răfuiesc şi cu unii "intelectuali", puşi deocamdată între ghilimele, în aşteptarea ştreangului. Situaţia mi se pare inacceptabilă. Iar textul memoriului e o ruşine pentru orice societate democratică. Pe fond, scenariul reia tehnicile de linşaj folosite în deceniul stalinist: un grup de muncitori furioşi, autodesemnaţi ca reprezentanţi ai proletariatului, cere "spontan" conducerii superioare de partid lichidarea impurităţilor burgheze din facultăţi, cultură, viaţa socială etc. Comentez tărăşenia nu doar pentru că mă număr printre "intelectualii" care, luîndu-i apărarea mitropolitului Corneanu şi făcînd apel la raţiune, şi-au dat pe faţă arama de "trădători" ai dreptei credinţe... O fac şi pentru că acţiunea mea publică mă îndreptăţeşte să reacţionez. În 1990, ca mezin al Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, am pus umărul la revenirea orelor de religie în şcoli: gîndeam că întîlnirea tineretului cu Hristos e cea mai subtilă terapie spirituală după ororile totalitarismului. Ca ambasador al României la Vatican, am lucrat pentru întîlnirea dintre Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Teoctist. Ca eseist, am scris multe pagini despre teologia patristică, dialogul ecumenic în lumea de azi sau starea BOR după captivitatea comunistă. Am pledat pentru "urbanitatea" credinţei, recuperarea creativă a Tradiţiei şi colaborarea clerului cu elitele laice. De fiecare dată, am primit replici fie de la bonzii secularizării (care mă suspectau de extremism religios), fie de la integriştii ortodocşi (sub reproşul de secularizare, după anii de studiu sau misiuni diplomatice prin străinătatea inevitabil corupătoare). Puţin înaintea sosirii Papei la Bucureşti, Vestitorul Ortodoxiei (primul ziar liber al Patriarhiei, creat de mine şi alţii în nopţile lui decembrie ’89) susţinea editorial că mă agăţ de ciolan... Şi că m-am catolicizat... Iată lumea mizerabilă în care cine nu întreprinde nimic pentru comunitatea din care face parte azvîrle cu noroi în cei ce se străduiesc măcar să împingă lucrurile spre ceva mai bun, mai demn de vocaţia fiinţei umane, mai civilizat. Sper ca BOR să nu se lase confiscată de asemenea cohorte milenariste, care se chinuie să localizeze Adevărul undeva între Zalău şi Paşcani. De asemenea personaje dispuse să demonizeze modernitatea, în vreme ce utilizează Internetul pentru a le solicita naivilor tot soiul de "adeziuni" inchizitoriale. Vorba lui Valéry: "bureţii şi proştii au în comun aderenţa"... Dar care e substratul veninosului memoriu de la care am pornit? Acela că putem fi oricît de ignoranţi, agresivi la modul sectar ori anacronic izolaţi de vremurile noastre: ceea ce contează e "norocul" de a ne fi născut români-ortodocşi, dublă înzestrare capabilă să ne garanteze mîntuirea! Ei bine, mi-e imposibil să "ader" la asemenea neghiobii esenţialiste. Spre deosebire de respectivii compatrioţi, cred că Ortodoxia e libertate creativă, chemare universală şi jerftă discretă. Nu pot admite că greco-catolicii români sînt eretici, ca să nu mai pomenesc infernul rezervat romano-catolicilor, protestanţilor, musulmanilor, evreilor sau budiştilor... Biserica din care fac parte e o adunare a păcătoşilor în sînul căreia dubiul metafizic, speranţa, iubirea şi iertarea se trăiesc deopotrivă, sub pavăza harului. Menirea de mirean nu-mi cere să mă substitui judecăţii divine şi nici să pretind caterisirea unor episcopi. Iar menirea de cetăţean al unui stat de drept, membru în Uniunea Europeană, e aceea de a nu tăcea mîlc atunci cînd dracul fanatismului, deghizat în Savonarola, dă tîrcoale prin oraşul care e şi al meu.