Biserici deschise
Miercuri, 18 iulie, o televiziune de informaţii a dat ştirea că, sub presiunea "vipiei", Mitropolia Ardealului a deschis bisericile (din Braşov, Sibiu etc.) pentru ca oamenii să se poată "răcori" în casa Domnului. Lucru nemţesc, bazat pe un orar strict (10-19). La nivel umanitar, iniţiativa merită lăudată. La nivel comunitar, de asemenea. Ea demonstrează că faimoasa "simfonie" Stat-Biserică poate funcţiona şi în afara ciclurilor electorale sau a ordonanţelor de alocare a fondurilor. În definitiv, dacă biserica e plină de răcoare - după cum ne pot mărturisi iubitorii săi - de ce nu s-ar putea adăposti în ea cetăţenii care, loviţi de o posibilă insolaţie, nu apucă locuri în rarele "corturi anti-caniculă" montate de primării? Sigur, insul cu bani are climatizare acasă sau la serviciu. Dacă îl surprinde dogoarea amiezii pe drum, el are oricum alternativa de a se adăposti în cafenelele trendy, unde temperatura e reglată din aparat, la umbra sondelor frapate. Există însă şi alţii, mai puţin norocoşi. Pentru ei, formula de circumstanţă la care s-a recurs în Transilvania poate servi drept liman. Dincolo de acest argumentar de bun-simţ, simt totuşi ceva care scîrţîie. Primul lucru mi se pare acela că, deşi ne lăudăm cu talente de popor evlavios, iată că ţinem bisericile zăvorîte, cel puţin în timpul săptămînii. Sigur că ele sînt accesibile şi în alte zile, dacă sfîntului din calendar i se datorează vreun praznic. Numai că unicul criteriu pentru deschiderea lăcaşului e cel dictat de raţiuni liturgice. Biserica nu e club, OK, dar s-ar cuveni să fie azil. Chiar dacă prea cucernicii săi slujitori nu pot asigura permanenţe de tip militar, tot ar fi frumos ca biserica să fie deschisă toată ziua, oricînd şi oricui. Pentru că pe stradă, sub chipul semenului necunoscut, poate trece - filocalic vorbind - însuşi Hristos. Prin faţa sfintelor lăcaşuri, se perindă nu doar "jeepanele" nichelate ale grangurilor de tranziţie, ci şi frunţile îngreunate, sufletele agitate sau miile de indecişi care ar dori poate să intre numai că, dacă tot e închis, renunţă... Acuma, fireşte că pe noi - păcătoşii de serviciu ai acestui ev decadent - ne uşurează deopotrivă gîndul că vorbim cu Dumnezeu şi ideea că "am scăpat" de această probă lăuntrică, mai ales dacă "programul" lăcaşurilor de cult ne oferă un alibi liniştitor. Iată calea regală prin care Biserica însăşi, favorabilă comodităţii clericale, lărgeşte drumul şi înteţeşte ritmul unei secularizări oricum avansate. În loc să se comporte apostolic, asemenea "pescarilor de oameni", păstorii noştri duhovniceşti preferă să pună lacătul pe uşă. O asemenea domestică, aproape burgheză "retractilitate" provoacă incomensurabile rateuri misionare. Dar cui îi mai pasă, atîta vreme cît nunţile şi botezurile îşi păstrează debitul curent? Veţi găsi, slavă Domnului, şi excepţii. În marea libertate a Ortodoxiei au destul loc nu doar fanii sacerdoţiului duminical, ci şi preoţii cu reflexe pastorale sănătoase, care-şi fac de lucru pe lîngă altar chiar şi atunci cînd nu au de slujit Liturghia. Aceştia ştiu pur şi simplu că, din vuietul indistinct al lumii, se poate oricînd desprinde un creştin care caută un sfat înţelept sau graţia unui moment de rugăciune. A-i refuza brutal o atare aspiraţie - prin intermediul unei uşi închise cu cheia - înseamnă a-i răpi dreptul ca, printr-o tainică reculegere, să ia poate cea mai bună decizie pentru viaţa lui grav încercată. Nimeni nu are dreptul de a include un asemenea scenariu la capitolul "pierderi calculate". Aşa cum nimeni nu ne poate obliga să ne adaptăm exigenţele interioare la cadenţa unei sacralităţi birocratizate. Noroc însă cu vara incendiară din acest an. Deschizînd bisericile - cu titlu de eveniment dictat sub împrejurări anormale - Mitropolia Ardealului va putea conştientiza mai acut, alături de noi toţi, că sfintele lăcaşuri stau îndeobşte ferecate. Condiţia lor seamănă leit cu starea spirituală a naţiunii.
