Bîrna şi paiul
De vreo zece ani încoace, mediile internaţionale de presă tind să reducă faptul religios la patologiile sale. Psihoza "post 9.11" şi mania corectitudinii politice au generat o ambianţă de proces penal, pe fondul căreia tot ce ţine de religie e clasificat sub specia exclusivă a "riscului" civilizaţional. Nimeni nu se mai preocupă de cotidianul religios, adică de miliardele de oameni care i se roagă lui Dumnezeu, potrivit anumitor sacre învăţături. Nu ne mai interesează faptele bune, reflecţia despre soarta noastră veşnică sau acţiunea socială inspirată de Revelaţie. Ştirile despre lumea spirituală nu apar decît la periferia acesteia, ori de cîte ori vocaţia centrală îi este distorsionată printr-o formă nespecifică de abuz hermeneutic sau comportamental. Întăriţi cu acest nou reflex, ziariştii români au tradus tendinţa globală sub forma locală a "sindromului Tanacu". Nu prea mai are cititorul cum să audă de Dumnezeu, dar află negreşit ba că decanul de la Teologia bucureşteană şi-a pistonat fiul printr-o licenţă frauduloasă, ba că mitropolitul de Sibiu l-a decorat pe Becali, ba că acela de la Iaşi a cununat în Italia vreun îmbogăţit de tranziţie şi tot aşa. Ocupată cu asemenea teme de mare subtilitate, România secularizată prin comunism a pătruns, după cum se vede, în faza moralităţii decreştinate. Ea îşi judecă de sus Bisericile pe o bază etică autonomă, fără nici o legătură cu nivelul de competenţă al criticului sau cu sentimentul comunităţii. Cam acesta pare a fi contextul în care, dincolo de placiditatea concediilor estivale, presa a pus totuşi mîna pe o ştire de senzaţie, făcută din suprainterpretarea apocaliptică a unor biete "răspunsuri" pe care Papa Benedict al XVI-lea şi-a pus, formal, sigiliul magisterial. Ei da, catolicii mărturisesc primatul petrin. Pentru ei, Sf. Petru nu e primus inter pares (aşa cum cred ortodocşii, care scot de aici "principiul colegialităţii sinodale"), ci Prinţ al Apostolilor, "piatră" pe care Hristos şi-a întemeiat Biserica. Actualul Papă - care este deopotrivă german, profesor de dogmatică şi fost prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei - nu a provocat nici o revoluţie. S-a întors (încă de la documentul Dominus Iesus, aprobat de Ioan Paul al II-lea), la rădăcina ecleziologiei catolice. Succesorul lui Wojtyla repetă ceea ce nici unul dintre predecesorii săi nu a negat vreodată. El îşi afirmă pur şi simplu convingerea că adevărul subzistă în Biserica Romei (şi rezistă în celelalte Biserici, tocmai pentru că şefii acestora au ieşit din comuniunea cu urmaşul lui Petru). Imediat, confesiunile "necatolice" au sărit ca arse. Dar e aici o neînţelegere, dacă nu cumva o grandioasă ipocrizie. Pentru că orice Biserică (incluzînd-o pe cea a profetului congolez Simon Kimbangu) susţine despre ea însăşi exact acelaşi lucru, şi anume că deţine adevărul în deplinătatea la care "alţii" nu au acces. Marea îngrijorare ar fi că, din cauza radicalismului dovedit, Benedict al XVI-lea periclitează delicatele rezultate obţinute în dialogul ecumenic. Nimic mai fals. O dată pentru că Suveranul Pontif s-a adresat credincioşilor catolici, pentru a le întări fidelitatea faţă de Biserica lor. Apoi pentru că Bisericile Ortodoxe sînt, astăzi, mai retractile ca oricînd faţă de "progresele" cauzei ecumenice. Alături de cele protestante (care au luat-o complet razna faţă de imperativele Tradiţiei biblico-patristice), ele s-au blocat într-un sectarism naţional care le face să nu-şi mai vorbească nici una alteia, d-apoi să mai "contribuie" la apropierea de catolicism. Acum însă, bavarezul acesta lipsit de precauţii tactice le-a dat tuturor celorlalţi cel mai spectaculos pretext pentru a striga în gura mare: "iată cine sabotează unitatea creştinilor!" În sfîrşit, paiul din ochiul pontifical a devenit cu mult mai vizibil decît bîrna din ochiul cristalin al consorţiului ortodoxo-protestant. Ne-am liniştit. Întrucît am descoperit vinovatul universal, vacanţa noastră duhovnicească - petrecută cît mai departe de Iisus Hristos - poate continua nestingherită.
