Ariel şi Caliban
Trăim într-o perioadă istorică bizară. Prima în care nu avem o paradigmă dominantă, adică o schemă civilizaţională subsumată unei viziuni filozofice şi unei spiritualităţi distincte. Resturi amestecate ale trecutului şi prefigurări ale unui viitor neconsensual, iată lotul nostru de angoase şi rezervorul nostru de violenţe, pe care nici o instanţă critică şi nici o disciplină nu reuşesc să le raţionalizeze. Profeţiile recente " moartea ideologiilor, sfîrşitul istoriei sau globalizarea " par deja caduce. Iar eforturile politice de a pregăti, prin digitalizare şi bioştiinţe, modelul economic post-petrol, se reduc la un joc de sumă nulă: noi demagogii şi monopoluri se substituie celor tradiţionale. Sistemul internaţional, paradoxal definit ca anarhie controlată, se află şi el într-un echilibru spasmodic. Singura tendinţă " mai mult dorită, decît inevitabilă " descrie mişcarea dinspre hegemonia americană, neconstestată după căderea comunismului, spre multipolarismul "puterilor emergente": în locul unui singur lider, G20. Nici unul dintre pilonii modernităţii " laicitate, progres, drepturile omului, primatul individului " nu a rămas intact sub asaltul forţelor contrare: fundamentalisme agresive, relativismul menit să nege pertinenţa oricărei valori "universale" şi noile comunitarisme au intrat în joc pentru a demola, dinăuntru sau din afară, bătrînul edificiu al Luminilor. Democraţia însăşi este simultan exaltată ca finalitate inexorabilă şi denunţată ca sursă de corupţie sau compromitere a participării prin reprezentare... Vechii greci formulaseră etica armoniei cosmice. Pînă în secolul al XVIII-lea, creştinismul a impus etica teandriei, focalizată pe întruparea Logosului. De atunci încoace, lumea occidentală a creditat ethosul invers al umanităţii divinizate. Acum, singura noastră morală predică salvarea "mediului" şi amurgul idolilor. Planeta şi tabloidul. Pădurea amazoniană şi gaura cheii. Responsabilitate verde şi demitologizare a radicalei imanenţe în care ne-a zidit Consumul. Trebuie să vedem în acest punct startul unei alte transcendenţe? Nu mă grăbesc să răspund afirmativ, întrucît revenirile postmoderne ale "sacrului" nu au schimbat, în intimitate, datul secularizării. Retorica "deschiderii" spre orice orizont şi imperativul de a gospodări capitalismul ca pe o reţea mondială au generat sincretisme, mimetice sau structurale, fără să repună faptul religios în centrul societăţilor noastre. Unica expresie post-nihilistă a transcendenţei pierdute pare să fie lumea virtuală a Internetului, triumf al egalităţii drapate în toga unei libertăţi finalmente nelimitate. Din păcate, nu dispunem de o constituţie a lumii virtuale, pentru că ea nu şi-a primit încă fundamentul epistemologic: ce este, în sine, dar şi în raport cu individul şi societatea, acest "acolo" situat la limita mereu mobilă dintre imaginar şi real? Ce statut are textul într-un spaţiu unde colcăie mai multe opinii decît autori clari, mai multe discursuri decît idei şi mai numeroase imagini decît reguli? Totul se poate "face" pe net " de la socializare şi shopping, pînă la exhibiţionism personal şi sexualitate fantasmatică ", dar cum se poate salva echilibrul dintre autoritate şi responsabilitate pe acest teren vag, omniprezent şi totuşi imaterial? Petiţii online, civism spectral, inflaţie a sinelui în blogosferă, postări anonime pe forumuri: sînt acestea tranşeele unei angajări într-o cetate umană reconstruită? Cine e prezent pe ecrane, există, într-adevăr, dar este el mai autentic, mai real şi mai influent decît eroii de film din secolul al XX-lea? Tinerele generaţii, care cresc în faţa computerului şi se (in)formează pe Google, dau pînă una-alta dovada pasivităţii: viaţa online e o "Second Life"... în agenda căreia cultura, memoria, eul şi ceilalţi apar doar ca funcţii narcisice, triste figuri ale solitudinii colective. Noul Gavroche e mai curînd Peter Pan, în vreme ce Ariel şi Caliban îşi schimbă neîncetat măştile, într-o feerie care poate oricînd vira spre coşmar.
