Africane
Sediu al antropogenezei, leagăn al unor străvechi civilizaţii orale, spaţiu misionar creştin (în timpurile coloniale), laborator de experimente ideologice ratate (pe vremea războiului rece), Africa de astăzi incorporează toate acestea şi multe altele, aliniate sub semnul plus sau minus, în funcţie de privitor. O lectură inerţial pesimistă va privilegia aspectele mizerabiliste (de la numărul terifiant al purtătorilor de HIV-SIDA, pînă la cronicizarea subdezvoltării, pe fundal de corupţie şi analfabetism). Există însă şi posibilitatea, deloc forţată, a unei analize ceva mai puţin deprimante. Nordul - separat prin Sahara de Africa Neagră - este ancorat în dialogul euro-mediteranian: există în regiune germeni democratici cu şanse de supravieţuire, pentru că UE - principalul partener economic - joacă şi rolul de model politic. Dar nici statele subsahariene nu dorm: pe coasta Oceanului Indian, ele sînt curtate de China şi India (completate prin Emiratele din Golf), care investesc acolo bani şi expertiză. Pe partea atlantică, fostele puteri coloniale ale Europei, talonate puternic de SUA, încearcă să se aboneze la marile resurse energetice, plusînd în materie asistenţială şi corporatistă. S-au constituit deja cîteva organizaţii africane regionale, iar la nivel pancontinental, Uniunea Africană, fasonată ca oglindă a celei Europene. Cu mici excepţii, liderii africani sînt figuri suite pe scena puterii în anii '60: e nevoie de o schimbare generaţională, însă nu putem şti dacă ea se va face sub impactul Internetului sau al armelor. Oricum, situaţia rămîne dificilă: cum să introduci reforme cînd li te-ai opus zeci de ani, pe cînd cultivai mesianismul naţional-socialist finanţat de KGB? Cum să ieşi din logica nealinierii şi a discursului anticapitalist cînd ea te-a protejat de scandenţele unei decolonizări eşuate? Cum să sari peste ceea ce francezii numesc "fractura numerică" - altfel spus, peste prăpastia pe care sărăcia o sapă între potenţialii utilizatori şi noile tehnologii? Persistenţa demagogică a unor teme de agendă socială depăşită constituie, la rîndul său, un obstacol mental greu de trecut. Ce să mai spunem de ingestionabila diversitate confesional-religioasă, care întreţine pulsiunile genocidare şi ţine aprinsă vatra conflictelor interetnice? Luaţi cazul unui mini-stat - Burundi - care, deşi are o populaţie covîrşitor neştiutoare de carte, a reuşit să organizeze alegeri libere: acolo se produc doar cafea (a treia calitate mondială de Arabica) şi... incertitudini manageriale. Le-ar trebui ingineri, contabili şi medici, dar ce român (bunăoară) s-ar mai lăsa bine plătit, cu statut de "cooperant străin", într-o ţară pe care prea puţini mai ştiu să o aşeze pe hartă? Poate că universităţile noastre ar trebui să-i formeze aici pe viitorii specialişti ai "renaşterii" africane, numai că prea puţine dintre ele caută să-şi popularizeze oferta educaţională în exterior. Am formulat observaţiile precedente sub impulsul unui recent voiaj profesional în Senegal, Africa de Sud şi Kenya. Puteam evoca salcîmii care stilizează nipon vibraţia uscată a savanei. Prefer să văd însă Africa printr-o lentilă preponderent antropologică. Noi n-am avut acolo colonii şi, din păcate, am devenit omniprezenţi pe sol negru doar pentru că paranoia mondialistă a lui Ceauşescu a decis acest lucru. După 1989, ne-am retras ambasadele - cu cîteva excepţii, iar programele noastre academice ignoră studiile africane, aşa încît am pierdut cumva (chiar dacă sub cele mai raţionale pretexte), "ritmul" Africii. E trist. Pentru că ritmul Africii e ritmul Omului cu majusculă: vehicul mistic, legătură cu protopărinţii... Graţie Patriarhiilor sale monofizite, acest continent se conectează, pe canale medio-orientale, cu moştenirea ortodoxiei bizantine, pe care o întreţinem tot mai palid... Trecînd însă dincolo de asemenea înrudiri, am obţine serioase cîştiguri spirituale dacă ne-am impregna imaginarul cu mesajul universal-uman pe care Africa ni-l transmite, cu umilitatea înţelepciunii mereu posibile.
