Actualitatea lui Alexandru Mironescu

Marile scrieri creștine și religioase, în general, marile capodopere ale culturii universale dețin secretul actualității – indiferent de timpul în care au fost scrise, indiferent cînd sînt citite. Scriitorul, profesorul, cercetătorul chimist, filosoful, fostul deținut politic Alexandru Mironescu (1903-1973) a găsit, se pare, acest secret, fiindcă, mai ales în Jurnalul său – a cărui publicare a fost încheiată în aceste zile, prin apariția celui din urmă volum: Admirabila Tăcere. Jurnal (1970-1972) (vol. III), Humanitas, 2023 – o dovedește cu prisosință. Membru fondator și reprezentativ al Rugului Aprins, Al. Mironescu ilustrează și continuă prin Jurnalul său atmosfera intelectuală și spirituală în care conviețuiau participanții la întîlnirile pornite în anii ’40 la Mănăstirea Antim (București). Astfel încît dialogul natural cultură-religie, dialogul real știință-religie, dialogul interconfesional dezinvolt și trimiterile la mistica creștină autentică se regăsesc laolaltă, seducător și efervescent, cum numai în scrierile Pr. Andrei Scrima mai întîlnim în spațiul românesc. Vom argumenta, fie și parțial, cele de mai sus, prin cîteva extrase din acest ultim volum al Jurnalului. 

9.I.1970 Pe gard, pe stradă, ambasadele străine expun în vitrină ceea ce este mai propriu popoarelor pe care le reprezintă. La ambasada americană sînt expuse fotografii mari, în culori, cu astronauții pe Lună. Am trecut de cîteva ori să contemplu aceste imagini fabuloase ale unui basm real. Privindu-l, mintea și alaiul de sentimente vibrează pe creasta unde crezi și nu poți să crezi, știi și te îndoiești, unde în aria normalității flutură nebunia, visul și realitatea incontestabilă, gîndul și ceva ce nu mai poți ști bine ce e. Privindu-le pătrunzi efectiv în zone ciudate ale existenței interioare. S-ar putea oare vorbi de un soi de ékstasis în fața acestor imagini? Marile explorări ale universului material au avut totdeauna rezonanțe profunde asupra celui interior; și invers. Sînt de așteptat la o scară mare, mari limpeziri interioare.

10.I.1971 În foarte multe reviste străine – pe ale noastre nu le menționez pentru că din punctul de vedere al unei concepții nu reprezintă nimic – mă izbește ceva ce aș numi o invitație la provizorat. Totul e prezentat ca ceva care e obligat să se schimbe, să fie utilizat și aruncat, case, mașini, veselă, haine, idei, căsătorii ș.a.m.d. Niciodată nu întîlnesc o invitație la stabilitate, la fidelitate, la cultivarea și a ceea ce e permanent în lumea și viața asta, la ceea ce formează noblețea ei. Ravagiile plictiselii, ale infidelității, ale instabilității, ale neurasteniei. Piramidele, Catedralele s-au ridicat cînd ciobanii puteau sta rezemați, în bîta lor, o eternitate. Viața adevărată include paradoxul unei dinamici, unei transformări cu puncte de stabilitate și de reper.

5.II.1971 Aselenizarea s-a făcut de asemenea cu așteptare și emoție. Cînd s-a anunțat așezarea pe Lună abia mi-am dominat izbucnirea în plîns. Sînt excesiv de sensibil – moștenire de la tata, și amplificată de viața mea personală – la expresiile geniului omenesc, la expresia însușirilor lui de extraordinară noblețe.

13.IV.1971 Mi-am dat seama că activitatea științifică va duce, în cele din urmă, nu la o eliminare a propozițiilor spirituale, metafizice, ci la o întărire, la o acoperire a lor. Cînd am pătruns în lumea duhovnicească, am întîlnit și m-am ciocnit de oameni de cultură care socoteau știința o „drăcie“. Eu am pledat și am susținut aportul pozitiv al științei exacte pentru argumentarea, pentru temeiul ordinii, realității spirituale. (...)

Acum, la maturitate – sau la o altă maturitate –, aș dori să adaug o completare, de asemenea esențială. Știința care a luat în primire așa-numita ordine materială, adîncindu-se în acest studiu – mai ales în ultimele trei decade – cu posibilitățile majore ale geniului omenesc, a deschis în vremea noastră, și pentru omul modern, o perspectivă de apropiere și de înțelegere a existenței, a realității ordinii spirituale, și îi poate arăta că aceasta nu e o ficțiune, o fantezie a unor oameni de imaginație sau sugestionabili, ci că are o acoperire, nu e într-un vid. Dar știința va purta omul, ca pe un copil care învață să umble, pînă la un punct, pînă la un prag, apoi însă îi va da drumul să umble, personal, mai departe; dacă poate! În orice caz, ordinea spirituală, valorile, energiile spiritului, implicate sau nu, sau neimplicate în ceea ce numim ordinea materială, ordinea spirituală, zic, este esențialmente deosebită. Știința va aduce o documentație, va ascuți niște antene, va augmenta flerul nostru, dar cu adevărat realitățile, entitățile spirituale, nu le va putea sau nu le vom putea cunoaște decît prin mijloacele și condițiile strict adecvate acestei ordini a spiritului. La un moment dat, de un bagaj de cunoștințe va trebui să ne despărțim ca de un lest, iar pentru a urca sus de tot, va fi necesar să aruncăm tot lestul.

5.VII.1971 Am citit o carte, în înțelesul cel mai riguros și mai deplin, admirabilă. E vorba de cartea La force d’aimer a lui Martin Luther King, a cărui moarte de martir e tributul de sacrificiu pe care adeseori îl cer marile cauze și marile existențe. M.L. King a fost pastor baptist. În țară, contactul meu cu sectanții mi-a lăsat totdeauna un gust amar și un sentiment penibil. Protestanții – chiar din familia sectelor – la ei acasă, adică acolo unde au apărut, ca să zic așa, în chip organic, sînt cu totul altceva. Acesta, ca și alți cîțiva – nu pot chiar în grabă să nu-l pomenesc pe Roger Schutz bunăoară – oameni, creștini de o puternică și contaminantă credință, îmi inspiră admirație și venerație. Îndrăznesc să afirm că sîntem contemporani cu o seamă de mărturisitori – nu teoreticieni sau teologi – care sînt, în contextul vieții creștine moderne, omologii sfinților părinți ai Bisericii lui Hristos. Noi Avvi ai dreptei credințe, trăitori incontestabili și mari îndrumători, slujitori devotați ai lui Hristos printre oamenii vremii noastre, care sînt cercetați și confruntați la un alt stadiu cu probleme vechi și noi, și cărora e mare nevoie să li se vorbească pe limba lor și la o altă măsură. Acești Avvi moderni, acești mărturisitori vor alcătui cîndva un alt volum al Patericului și o nouă modalitate a patericului.

21.VIII.1971 Nu am – și nici nu e de mirare – o imagine prea clară de ce este paradisul. M-am întîlnit însă în viața mea de atîtea ori și stăruitor, nu fugitiv, cu infernul, înlăuntru și în afară, și pot spune în deplină cunoștință de cauză că această realitate e groaznică și e teribilă, și e insuportabilă. Doresc însă să spun că am cunoscut în viața mea de o sumă de ori și niște stări incomparabile, nu chiar repede trecătoare, caracterizate de o pace lăuntrică, pleromă și desăvîrșită, cînd nu mai vrei nimic, nu mai dorești nimic, nu mai ai nevoie de nimic. Echilibrul e plenar, e desăvîrșit, e luminos; și parcă o dulceață inefabilă scaldă, ca o lumină zodiacală, întreaga ta ființă, pe care o și resimți ca o realitate certă, unică, și nu ca un fel de a vorbi. E parcă și o suspendare a timpului și deci și a preocupării dacă această stare durează mult sau puțin. Ea există și asta e totul. Nu e o ruptură nici cînd vine, nici cînd încetează. E ceva comparabil cu lumina care invadează cămara sau dispare la întoarcerea comutatorului. Nu e nimic de violență și nici chiar de surpriză, de surprindere. Simți un acord cu tot ceea ce e de jur-împrejurul tău, dar nu ca o dependență, nici ca o influență care s-ar preciza. Exiști într-un chip unic, incomparabil, fără termene de comparație obișnuită, dezlegat de relațiile de sentimente obișnuite, registru care parcă s-a evaporat. Îți ești parcă suficient ție însuți, putînd parcă să fii într-o libertate absolută. Nu e o stare de vis, ci e o stare deplină, iar toate simțurile parcă realizează un acord muzical și parcă ar fi unul singur, conștiința deplină a unei existențe înscrise în ordinea păcii și a desăvîrșirii.