Despre limitele libertăţii de exprimare
Discuţia despre limitele libertăţii de exprimare pleacă de la observaţia lui G.K. Chesterton: dreptul de a spune un lucru nu înseamnă că e bine să-l spui.
Repulsia faţă de atacul terorist de la Paris şi caricaturile care l-au provocat a tulburat claritatea acestui adevăr simplu. S-a spus că libertatea de exprimare implică discernămînt şi bun-simţ. Acest tip de argumentaţie a fost folosit de domnul Andrei Pleşu într-un interviu la RFI: „Libertatea de expresie nu e libertatea să-ţi pui poalele-n cap şi să-ţi baţi joc de alţii. Există limite, care ţin şi de civilizaţie, şi de cultură, şi de bună-cuviinţă, şi de civilizaţie interioară, pînă la urmă. Aşa, putem să luăm peste picior orice, cu riscurile care, iată, apar.“
Ştiind că riscăm să confundăm categoriile apelînd la standarde morale pentru a delimita un concept legal, domnul Pleşu admite că rămîne de văzut dacă se poate legifera o limită. Pesemne o altă limită decît cea existentă. În societăţile liberale, dreptul la liberă exprimare e limitat de vătămarea drepturilor celorlalţi. John Stuart Mill scrie în tratatul său despre libertate: „Unicul ţel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora. Propriul bine, fizic sau moral, nu constituie o îndreptăţire suficientă. Un om nu poate fi constrîns, în mod legitim, să facă un anumit lucru sau să se abţină de a-l face pentru că ar fi mai bine pentru el să se comporte astfel, pentru că acest lucru l-ar face să fie mai fericit sau pentru că, în opinia altora, este înţelept sau este drept ca el să se comporte astfel.“
Nicăieri în lume nu poţi să spui ce te taie capul. Dar limitele sînt date de legea civilă şi penală, nu de legea bunului-simţ – vorba unei doamne senator. Dacă tot ce se publică ar fi de bun-simţ, n-ar mai fi nevoie de legi care să îngrădească dreptul la libera exprimare. Avem astfel de legi tocmai pentru că se găsesc oameni care să publice astfel de lucruri.
Legea stabileşte o linie roşie dincolo de care eşti tras la răspundere. Acea linie consemnează faptul că unele drepturi sînt mai importante decît cel la liberă exprimare. Dreptul unuia de a-şi păstra onoarea şi demnitatea nevătămate e mai important decît dreptul celuilalt de a-l porcăi, adică de a se exprima liber. De asta există legi în privinţa calomniei şi a insultei. Principiul vătămării e considerat fundamental, dar insuficient. Există specii de discurs care, deşi nu vatămă în mod direct drepturile cuiva, sînt jignitoare, aşa că intră sub incidenţa principiului ofensei, descris de De Feinberg. Principiul ofensei e alunecos pentru că, iată, aceeaşi caricatură e ofensatoare pentru unii şi amuzantă pentru alţii. Aşa cum a remarcat Cătălin Tolontan, libertatea de exprimare nu se opreşte acolo unde începe capacitatea cuiva de a se ofensa. O regulă sănătoasă, dar nu fără excepţiile ei. Cenzura publică funcţionează tocmai în baza acestui principiu. Dacă domnul Tolontan foloseşte un limbaj vulgar într-o emisiune televizată, postul care l-a invitat e bun de plată pentru că legea consideră ofensator limbajul său.
Întrebarea care se pune e dacă blasfemia ar trebui să fie dincolo de linia roşie a dreptului la liberă exprimare, ţinînd cont că ofensează comunităţi întregi. Nu multă lume ştie că în unele ţări europene şi state americane există deja legi împotriva blasfemiei sau a insultei religioase, care sînt rar aplicate, fiind considerate relicve ale unei societăţi apuse, în care creştinismul era religia dominantă. Motivul principal pentru care blasfemia nu e cenzurată de stat e că poate fi uşor evitată de către publicul ofensat. E acelaşi motiv pentru care legea îngăduie publicarea tabloidelor care sînt în mod regulat obscene. Dacă te simţi ofensat de anumite ziare, tot ce ai de făcut e să nu le citeşti. Nu e prea greu.
Există şi cazuri extreme de ofensă, cum e discursul nazist sau fascist, cînd se presupune că cei care publică nu înţeleg gravitatea şi consecinţele liberei lor exprimări. Atunci statul consideră că ştie mai bine ce e în interesul populaţiei şi cenzurează acest tip de discurs dintr-o poziţie care se numeşte paternalistă. Acest tip de cenzură e foarte restrîns în ţările liberale şi extins în cele totalitare.
Cred că diluarea dreptului la liberă exprimare în contextul de acum nu se justifică din două motive. Primul e că ar însemna să dăm legi de frica terorismului. Legiferarea blasfemiei nu era pe agenda occidentală înaintea atacurilor teroriste. Musulmanii moderaţi, evreii şi creştinii ofensaţi de caricaturile Charlie Hebdo au găsit de cuviinţă să ignore revista de-a lungul timpului. Singurii care au fost atît de ofensaţi încît au făcut rău altora au fost teroriştii. Doar din cauza lor se pune problema limitării şi mai mari a dreptului la liberă exprimare.
Al doilea e că acest tip de gîndire înţelege caricaturile drept motivul, şi nu pretextul atacurilor de la Paris. Dacă ele într-adevăr ar fi fost motivul, teroriştii n-ar fi omorît şapte oameni care nu au avut nimic de-a face cu ele, printre care un poliţist musulman. Merită amintit că aceeaşi aripă a Al-Qaeda a omorît săptămîna trecută 37 de oameni într-un atac sinucigaş la academia de poliţie din capitala Yemenului. Teroriştii vor continua să fie ofensaţi şi să omoare pînă cînd lumea întreagă va deveni un califat sub legea Şaria. Asta e ideologia care-i mînă în luptă şi, cît timp va exista lumea liberă, teroriştii se vor ofensa.
Blasfemia e o glumă, o mîrlănie, un act de curaj sau un păcat grav, în funcţie de felul fiecăruia de a înţelege lumea şi viaţa. Soluţia nu e s-o aşezăm dincolo de linia roşie a libertăţii de exprimare, ci să construim o societate în care cei care blasfemează în mod provocator şi juvenil nu sînt luaţi în serios. Cel care scrie sau desenează are aceeaşi responsabilitate faţă de societate de care vorbea E.B. White cu o sută de ani în urmă: „De a fi priceput, nu jalnic; sincer, nu fals; vioi, nu plictisitor; corect, nu plin de greşeli. El ar trebui să ridice oamenii, nu să-i tragă în jos.“ Terorismul nu schimbă asta.
Alex Enăşescu este jurnalist şi scrie pe locuricomune.ro.
Foto: wikimedia commons
