De ce (cred că) e mai importantă pasiunea decît compasiunea
Îl văzusem de mult prin cartier, în repetate rînduri, și ar fi fost oricum suficient un singur contact vizual ca să-mi rămînă fixat în creier: în jur de 60 de ani, gîrbovit, îmbrăcat, indiferent de vreme, cu aceleași zece rînduri de haine jerpelite, șapca de iarnă, ponosită, pe cap și, mai ales, cele minimum 10 pungi supradimensionate, înnodate zdravăn, care îl însoțeau pretutindeni ca o gașcă de aghiotanți. E drept că nu l-am văzut decît în ipostaze statice. Zăcea înțepenit într-un loc, secondat de bagaje, ascuns îndărătul lor ca locatarul din piesa lui Eugène Ionesco, și aștepta să treacă timpul. Într-un final se instala, nomad singuratic, altundeva, și tot așa. De curînd am văzut că și-a ales ca loc de înnoptat poteca din fața blocului meu, care duce la un spațiu verde, o baltă și un teren de fotbal. Liniște și intimitate. Diminețile, pe la 10-11, își strîngea gașca de sacoșe, cîte una pe fiecare deget, și o pornea agale spre nicăieri. Revenea seara, iar dimineața își lua iarăși tălpășița. Aceste momente de ieșire din inerție se derulau într-o lentoare ca de vis.
La final de toamnă, cînd începuse să dea frigul, l-am abordat, avînd aproape o senzație de déjà vu, care m-a proiectat la Londra, cînd lucram la centrul caritabil de zi destinat emigranților șomeri. 90% din cei care îi călcau pragul erau români și o mare parte din ei aveau, pe lîngă probleme financiare, o sănătate șubredă și diverse alte belele, dereglări psihice mai mult sau mai puțin evidente, care îi țineau pe loc sau îi scufundau și mai tare în mocirlă. M-am adresat homeless-ului, făcînd apel la o empatie naturală combinată cu un reziduu profesional al anilor londonezi, și l-am întrebat dacă nu vrea să fie ajutat să își găsească un adăpost de noapte. Reacția acestuia m-a bulversat. A rînjit (se poate să fi zîmbit, dar dinții lipsă îi schimonoseau expresia), iar în ochi i a licărit o ironie frizînd disprețul: „Eeeeei, nu erai tu născut pe cînd dormeam eu pe unde voiam! N-am nevoie de nici un ajutor.“ Cum nu sînt genul care să cedeze din prima, am insistat: „Cred că, totuși, ar fi bine să stați undeva unde e cald. Va scădea foarte mult temperatura și veți îngheța noaptea. Pot să mă interesez și să vă găsesc un loc sigur.“ El rămîne imun la argumentul meu: „Mă, eu sînt boschetar 100%. Dorm unde și cînd am chef.“ Cu asta mi-a întors spatele și a încheiat discuția. Am plecat, privind în urmă la pungile pe care le aranja cu o meticulozitate exersată în ani, lucru care părea să îi procure o plăcere sau o satisfacție de neînțeles.
A doua tentativă de a-l scoate, măcar provizoriu, din condiția de homeless mîndru pe care o afișa cu aplomb a venit din partea mamei. L-a abordat într-o dimineață și a vrut să îi dea ceva de mîncare, pe care omul a refuzat-o ferm, dar a acceptat niște bani după ce mama l-a asigurat că îi poate lua. I-a primit ca pe o concesie și asta a fost tot. Un asistent social cu care a vorbit maică-mea îl știa de ani buni drept „tipul cu pungile“, a zis că avea familie, dar că era un boschetar incorigibil pe care nu îl putea dezlipi străzilor și maidanelor. Într-un fel, nu m-am mirat și, după ce și-a găsit un alt loc de dormit, am uitat episodul.
În ziua de Crăciun, pe la prînz, ies din scara blocului, cînd îl văd după colț, făcîndu-și treabă cu prietenii lui foșnitori. Dau fuga înapoi în apartament, intru în bucătărie, încropesc un pachet cu cîteva prăjituri și două mandarine și mă duc la bătrîn, căruia îi întind cadoul, însoțindu-l cu un zîmbet larg, festiv, și cu un îndemn înmuiat în entuziasm: „Vă rog să primiți un mic cadou de Crăciun, din partea mea.“ Bătrînul și-a întors capul cît să-i surprind colțul ochiului stîng, mi-a zis un „N-am nevoie“ sec, apoi și-a îngropat privirea-n pungi. Am insistat, pe un ton din care s-a șters și ultima fărîmă de entuziasm: „Nu e frumos să refuzați un cadou. Vă rog să-l luați. Sînt doar niște prăjituri și două fructe.“ Bătrînul, însă, nu s-a lăsat înmuiat de argumentul meu mai degrabă sentimental. Nu și-a mai întors privirea spre mine, ci a mai murmurat o dată „N-am nevoie“, și și-a văzut de ale lui. Pe urmă a dispărut de lîngă bloc, dar amintirea lui mi-a persistat în minte tot restul zilei. M-am întrebat apoi, mai mult în răspăr, care ar fi fost reacția lui dacă i-aș fi dăruit o pungă plină cu pungi, à la Roumanie. Probabil că ar fi fost mai încîntat.
Ultima din seria de interacțiuni cu cel autodesemnat boschetar de vocație mi-a reamintit un dureros adevăr, pur, dar deloc simplu, că e imposibil să îți ajuți semenii dacă aceștia nu vor. Vor opune rezistență, vor deveni intransigenți, chiar agresivi, își vor apăra poziția și condiția, te vor acuza că ești intruziv, că le desconsideri capacitatea de judecată, se vor victimiza sau nu, dar vei deveni tu un personaj negativ. Poate că prin exemplul tău personal poți inspira schimbarea pozitivă, iar oamenii o vor prelua apoi, gregar, ca pe o epidemie benefică, dar impulsurile tale nu vor putea penetra straturile defensive, nu vor interfera cu cîmpurile de energie refractară, nu își vor găsi finalitatea în sufletul cuiva care și-a făcut un cult din propria decădere, o idolatrie pentru Zeul Ratării. Probabil că Iisus a întîmpinat la rîndul său aceleași dileme și frămîntări, iar credința sa și abilitatea de a găsi oameni lihniți după pîine și pește, cărora să le multiplice miracolul care le prelungește viața cu o zi l-au adus cu un pas mai aproape de desăvîrșire, dar acesta e un har înnăscut care mie îmi lipsește complet. Îmi amintesc de zecile sau sutele de persoane aflate în cea mai adîncă, mai întunecată și mai împuțită groapă a existenței lor și, totuși, în ciuda unor tentative vagi și, firește, eșuate, de a-și schimba destinul, s-au complăcut în sărăcie, boală, disperare, vicii, autoiluzionare, fatalism și multe altele. Totodată, mi-am dat seama de adevărul truismului că orice schimbare exterioară majoră provine din schimbarea propriei persoane. Cu alte cuvinte, acea persoană care urlă după ajutor (sau îl semnalează în manieră proprie, deseori derutantă) e mult mai aproape de noi decît am crede. Cunosc oameni care au o energie inepuizabilă în a-i ajuta pe alții, dar lor le sînt cei mai răi și incompetenți prieteni. Oameni care se consumă ca bateriile pentru aproapele lor, dar nu au la rîndul lor pe cineva care să-i încarce în intervalele critice.
Și vreau să cred că ne putem schimba pe noi și că, astfel, îi lăsăm și pe alții să contribuie la momentul oportun. Abia atunci sîntem cu adevărat „calificați“ să îi schimbăm pe cei din jur. Le transmitem indirect un sentiment cît se poate de concret de optimism și le alimentăm motivația. Trebuie doar să credem la rîndul nostru și să evităm cu orice preț acel „mîine“, care ar trebui să fie ziua ideală pentru a începe o nouă viață. N-are rost să ne fraierim singuri, știm bine că acea zi nu va veni niciodată fiindcă oricum n am fi în stare s-o recunoaștem sau s-o acceptăm. Ziua aia e, de fapt, azi. E suficient să ai un loc al tău în care să te adăpostești de frig, și o pasiune autentică. Iar dacă ai la îndemînă și niște prăjituri și două mandarine, nu mai ai nici o scuză s-o dai în bară.
Andrei Vornicu este jurnalist cultural.
Foto: wikimedia commons
