Cum să cumperi o armă? - întrebarea care împarte America

Un perete cu icoane veghează subsolul casei din localitatea Burke, din apropiere de capitala americană, în care Andrei Calciu îşi fabrică singur muniţia. Ţintuite în peretele alb, stau vreo 20 de icoane de toate dimensiunile, printre care sînt intercalate şi crucifixe. „Camera armelor“ – după cum îi spune Andrei încăperii – e fără lumină naturală, după tiparul multor case americane, care utilizează ca spaţiu de lucru sau de locuit ceea ce, la români, ar deveni loc de depozitat vin şi cartofi.

Andrei cumpără cartuşe de la licitaţii şi, după aceea, le depozitează în două găleţi portocalii şi o ladă albă. Sutele de tuburi aurii adunate astfel strălucesc ispititor cînd românul – stabilit de aproape 30 de ani în Statele Unite – aprinde lumina în încăpere. Fiecare cartuş în parte e luat şi introdus într-un fel de presă de culoare roşie, cocoţată pe nişte picioare lungi. Prin apăsarea unei manete cu o bilă neagră la capăt, este înlăturată vechea capsă a tubului. Capsa detonantă e un fel de căpăcel din dosul cartuşului, care produce aprinderea prafului de puşcă. În alte două faze ale procesului prin care obiectul capătă o nouă viaţă, aceeaşi maşinărie îi redă rotunjimile necesare. La final, Andrei Calciu ridică în dreptul ochilor mei un cartuş abia salvat şi îl pune în paralel cu unul care nu a trecut prin prelucrare, pentru a vedea diferenţa dintre ele. Cel neprelucrat e puţin deformat.

De pe un raft, el ia apoi un borcan negru de plastic, asemănător cu recipientele pentru dozele mari de multivitamine. Sub capac e un sigiliu argintiu, pe care trebuie să-l rupă. Aşa văd, pentru prima dată, praf de puşcă. Arată ca resturile fine de metal de după o operaţiune de pilire.

Pentru a introduce în cartuş cantitatea potrivită de praf de puşcă, el foloseşte un fel de pîlnie, tot roşie, de dimensiuni reduse, care are un sistem precis de dozare. Glonţul – adică proiectilul ascuţit care străpunge ţinta – îl adaugă în cartuş tot cu ajutorul presei, prin aceeaşi apăsare a manetei cu bilă neagră la capăt.

Andrei este fiul cunoscutului preot disident Gheorghe Calciu-Dumitreasa.     Presa roşie e chiar în faţa icoanelor. Pereţii laterali sînt acoperiţi cu biblioteci bătrînicioase, în care stau îndesate cărţi ca Patericul, The Last Temptation of Christ sau Modern Reloading, un ghid despre cum se fabrică muniţia. Pe rafturi mai văd, înghesuite, fotografii de familie, sticluţe cu soluţii, o miniatură după o biserică maramureşeană de lemn, sau mai multe binocluri.

În mijlocul camerei tronează un birou pe care se află un monitor, cutii, o lunetă şi dispozitivul care ajută la dozarea prafului de puşcă în cartuşe.

Mai la stînga, într-un colţ, sînt aşezate cîteva dintre armele lui Andrei Calciu. În momentul în care îl întreb cîte deţine, aproximează numărul de puşti la patru-şase, iar pistoalele la „cîteva“. Două dintre puştile sprijinite pe suporturi, pe care le văd puse pe o masă, au lunetă. Restul sînt în cutii sau în huse dreptunghiulare, aşezate una peste alta sub masă.

Foarte deschis spre a povesti onest despre viaţa sa, jovial, mic de statură şi într-o luptă cu kilogramele care îi afectează fizicul, Andrei Calciu îmi povesteşte că, în spatele pasiunii sale pentru arme, are argumente fundamentate pe stilul de viaţă din această ţară, stil pe care îl vede rupt de Europa „atît de socialistă şi în care există puţină democraţie“, cu guverne „care îţi dictează ce să faci“. „Sînt atîtea restricţii în Europa pe care nu le agreez. De aceea, îmi place să trăiesc în Statele Unite“, tranşează el subiectul.

Muniţia şi-o fabrică singur, pentru că e mai ieftin decît să o cumpere gata făcută şi pentru că „gloanţele pe care le fac merg perfect cu armele mele“.

Avocat la o firmă internaţională de formare profesională şi servicii pentru construcţii în ţările mai puţin dezvoltate, Andrei Calciu a venit în exil în Statele Unite, împreună cu părinţii săi, în 1985. Cu prima armă adevărată îşi aminteşte că a tras în România comunistă, pe cînd avea cam 11 ani. Atunci s-a înscris într-un club de tir, la care a mers pînă cînd a ajuns în clasa a opta. În SUA, a căpătat plăcerea pentru vînătoare, pe care o practică şi acum pe o proprietate de la ţară.

Arme şi democraţii

De-a lungul anilor, spune că a deţinut între 30 şi 40 de arme, „doar din curiozitate pentru felul în care funcţionează sau pentru că se potriveau mai bine scopurilor mele.“ Pistoalele şi unele puşti le-a cumpărat pentru protecţie, dar nu a apelat niciodată la ele.

În disputa foarte aprinsă din Statele Unite, legată de controlul accesului la arme, după moartea a 20 de copii şi a 6 adulţi, împuşcaţi de Adam Lanza în şcoala Sandy Hook din oraşul Newtown, Andrei se declară undeva la centru în toată discuţia. Afirmă că ascultă atît argumentele celor pro-arme, cît şi ale celor din tabăra adversă. Totuşi, în acelaşi timp, subliniază că nu doreşte restricţii în privinţa dreptului de a deţine arme.

Conform unui raport al Serviciului de Documentare al Congresului, în anul 2009, populaţia civilă din Statele Unite avea aproximativ 310 milioane de arme, din care 114 milioane ar fi pistoale, iar restul de aproape 196 de milioane – puşti de tot felul. Simplificînd, ar veni aproape o armă pe cap de locuitor. Fireşte, în realitate, în unele case pot fi zeci, iar în altele nici una.

Dincolo de numărul lor, un parametru relevant în comparaţiile cu alte ţări este rata armelor de foc la suta de locuitori. Din 179 de ţări, Statele Unite se află pe locul întîi în lume, conform datelor strînse de Universitatea din Sydney în rapoartele publicate pe gunpolicy.org. Pe locul al doilea se situează Yemenul. Afganistanul, ţară afectată de războaie de peste 30 de ani, e în clasament la poziţia 106. România – pe locul 160 în lume.

Tabăra pro-arme din Statele Unite îşi trage seva din Constituţie, care consfinţeşte ca un drept portul armei. Organizaţiile şi militanţii care sînt în dezacord cu această viziune atrag atenţia că al doilea amendament, cel care se referă la acest drept, trebuie interpretat în contextul sfîrşitului de secol XVIII, cînd a fost redactată Constituţia americană.

Andrei Calciu are o viziune aparte. „O democraţie este cel mai bine apărată în momentul în care populaţia are acces la arme, pentru că guvernul nu are monopolul acestora şi nu poate oprima cetăţenii după cum doreşte. Să ne uităm la ce s-a întîmplat în piaţa Tien an Men. Acei oameni nu au  avut arme şi au fost masacraţi de guvernul care avea monopolul armamentului. Cred că acest lucru nu s-ar putea întîmpla niciodată aici.“

În SUA, comerţul armelor şi posesia acestora sînt reglementate la nivel federal, dar şi prin legi redactate la nivelul statelor. Normele federale sînt minimul care trebuie respectat. Prevederile care se aplică pe întreg teritoriul SUA cer ca vînzătorii autorizaţi să facă verificări prealabile ale persoanei care doreşte să cumpere o armă de foc. Căutările se fac în baze de date, în care sînt incluse, teoretic, persoanele care nu au voie să deţină un pistol – de exemplu, din pricină că au condamnări la închisoare mai mari de un an, sau persoane care au fost atestate cu probleme mintale. În viaţa de zi cu zi, însă, după cum scrie presa americană şi o recunosc şi autorităţile, aceste baze de date nu sînt complete, pentru că unele state nu fac deloc eforturi să trimită la nivel federal informaţiile necesare.

Ceea ce este văzut acum ca o hibă a legislaţiei federale este faptul că, în cazul tranzacţiilor între două persoane private, nu se cere această verificare prealabilă. Astfel încît, dacă nu există la nivel de stat o regulă în domeniu care să acopere golul lăsat de normele naţionale, eu şi cu vecinul de palier ne putem vinde liniştiţi unul altuia pistoalele sau puştile semiautomate din colecţie. Ce-i drept, şi în acest caz e ilegal pentru vînzător să o facă, dacă are indicii rezonabile care îl fac să creadă că posibilul cumpărător nu ar avea voie să pună mîna pe o armă.

Legile adoptate de către statele americane variază ca exigenţă, de aici născîndu-se încă un capitol de dezbatere. Un stat poate avea norme foarte severe, în timp ce în statul vecin – de pildă Arizona, sau Montana – acest comerţ se poate face doar cu respectarea minimului impus de legea federală sau, în practică, nici măcar. De acolo nu e deloc dificil ca arma să ajungă în celălalt colţ de ţară.

Am făcut ochii cît cepele de mirare cînd, la primă vizită într-un supermarket Walmart din statul Virginia, am văzut, printre legume, chiloţi, mobilier şi electronice, un stand cu puşti, la care un bărbat şi, probabil, fiul său se uitau admirativ, neştiind asupra căreia să se decidă.

O unealtă periculoasă

„Arma este o unealtă“, declară Andrei Calciu, al cărui băiat în vîrstă de 14 ani foloseşte o puşcă de calibrul 22 pentru trageri la ţintă şi la vînătoare. Arma cu lunetă o ţine Andrei în subsolul casei sale, locul în care şi fabrică muniţia.

Nu i se pare periculos ca fiul său să ştie să tragă cu o armă. „Periculos este să nu-l înveţi. I-am văzut pe prietenii lui, care vin în vizită şi intră în camera armelor, ei vor să le ia să se joace cu ele, să alerge de nebuni. Le-am spus că nu pot să facă asta. Şi fiul meu le-a zis acelaşi lucru, pentru că arma e o unealtă periculoasă. Dacă nu o mînuieşti cum se cuvine, poţi să te răneşti sau poţi răni alţi oameni.“ Rîzînd, Andrei completează că, la acest capitol, a preluat rolul de părinte al prietenilor băiatului său. I-a învăţat ca niciodată să nu îndrepte o armă către o persoană şi că trebuie să o ţină descărcată, cu muniţia pusă separat, iar pe trăgaci să aibă un dispozitiv de blocare. „Sper că au învăţat lecţia.“

Atacul din Newtown, din 14 decembrie 2012, a ieşit în evidenţă prin cruzimea şi prin proporţiile sale. Douăzeci de copii, cu vîrsta de 6 sau 7 ani, au fost printre cei împuşcaţi mortal. La nivel naţional însă, cifrele arată şi mai sinistru. La o consultare a bazei de date a Centrului pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor din Statele Unite, reiese că 1402 de copii şi adolescenţi (cu vîrsta de pînă la 18 ani) au murit împuşcaţi în această ţară în 2010 – ultimul an pentru care am găsit aici statistici la acest capitol. Dintre ei, 11 bebeluşi nici măcar nu împliniseră un an. Nu am inclus în căutare sinuciderile. Informaţiile oferite de aceeaşi instituţie arată că, un an mai tîrziu, adică 2011, un număr de 10.236 de copii (cu vîrste plecînd de la sub un an şi pînă la 18 ani) au fost răniţi cu arme de foc.

Cifrele trebuie interpretate şi proporţional cu populaţia SUA, de circa 315 de milioane de locuitori. Dacă ne raportăm la numărul total de crime comise cu arme de foc în Statele Unite, e de menţionat că, potrivit cifrelor colectate de Universitatea din Sydney, în anul 2009 rata acestor crime era de 2,98 la 100.000 de locuitori. În România, o ţară în care accesul la arme de foc şi muniţie este foarte strict reglementat, rata era, în acelaşi an, de 0,06. Deci cifra în SUA era de 50 de ori mai mare. Mare e problema în comunităţile sărace din jurul metropolelor. Inclusiv capitala americană, Washington DC, are suburbii în care sînt împuşcaţi oameni periodic.    

Cel mai important grup care susţine dreptul americanilor de a avea arme este NRA („National Rifle Association“, în traducere aproximativă „Asociaţia Naţională a Deţinătorilor de Arme“). E o organizaţie cu un număr declarat de membri de peste 4 milioane. Pe lîngă un puternic lobby în Congres, organizaţia are şi un sistem de clasare a politicienilor în funcţie de cît de „prietenoşi“ sînt faţă de al doilea amendament. Declaraţiile publice sau modul în care au votat în privinţa intereselor deţinătorilor de arme le aduc candidaţilor un calificativ. Cei care au calificative bune, în percepţia reprezentanţilor NRA, sînt susţinuţi în campania electorală, iar membrii şi simpatizanţii organizaţiei sînt îndemnaţi să-i voteze. În acest fel, NRA a devenit foarte influentă în alegerile pentru Congres, şi candidaţii din zone în care arma e ca sapa la noi la ţară, chiar dacă gîndesc altfel în privinţa reglementării acestora, îşi diminuează serios şansele de cîştig, în caz că spun ce le trece prin cap.

Propunerile NRA după atacul din Newtown au fost ca în toate şcolile să fie puşi paznici cu arme. „Soluţia NRA – mai multe arme!“ – au ţipat imediat cei din tabăra adversă. O altă idee aruncată pe piaţă de membri ai NRA a fost înarmarea unora dintre profesori.

Chiar dacă afirmă că nu e susţinător al acestei propuneri, Andrei Calciu nu poate să nu remarce: „Ce s-ar fi întîmplat dacă în Virginia (n.r. – unde, în 2007, a avut loc un masacru într-un campus universitar) sau Connecticut (n.r. – statul în care se află Newtown), unul sau mai mulţi profesori ar fi avut o armă? Ar fi putut să-l oprească pe atacator să facă atîtea victime.“

NRA vede problema atacurilor asemănătoare celor de la şcoala Sandy Hook în curtea jocurilor video violente sau a unui sistem care nu acordă suficientă atenţie persoanelor cu probleme mintale.

Administraţia Obama e de partea cealaltă a baricadei şi a propus deja un set de măsuri care – spune preşedintele american – ar rezolva problema. Unele au fost impuse direct de Casa Albă, altele, cele mai importante, trebuie să treacă prin Congres. Prima care are nevoie de un vot în forul legislativ este reinstituirea interdicţiei de vînzare a aşa-numitelor „arme de asalt“ – puşti semiautomate, asemănătoare cu armele folosite de militari. Interdicţia în privinţa armelor semiautomate a fost în vigoare între 1994 şi 2004, după care a expirat, iar acestea au devenit din nou legale. După cum au anunţat investigatorii, o astfel de puşcă semiautomată, capabilă să trimită destul de repede gloanţele din încărcător, la fiecare apăsare a trăgaciului (spre deosebire de varianta militară, automată, care poate goli încărcătorul doar printr-o singură apăsare a trăgaciului), a avut cu el cînd a plecat de acasă şi Adam Lanza, tînărul de 20 ani care a împuşcat copii şi adulţi la şcoala Sandy Hook.     

O altă prevedere care ar trebui votată în Congres este interdicţia vînzării şi a producţiei de încărcătoare cu mai mult de zece gloanţe – căci, da, există pe piaţă încărcătoare şi cu 100 de gloanţe.

Mai există şi propunerea de a fi introduse verificări ale cumpărătorului pentru toate vînzările de arme, inclusiv cele care au loc între două persoane private.

Casa Albă nu trebuie să se lupte doar cu puternicul lobby al NRA sau cu mulţi dintre republicanii care sînt apropiaţi de crezul NRA, ci şi cu unii congresmeni democraţi, care nu se aliniază liniei partidului, din considerente personale sau de teama alegerilor foarte strînse care urmează, în care nu-şi permit să piardă votul deţinătorilor de arme.

Un oarecare consens pare că se constituie în privinţa verificării prealabile a tuturor cumpărătorilor, inclusiv sondajele de opinie arătînd un puternic sprijin al populaţiei pentru această idee. Şi aici, liderii NRA se opun cu înverşunare, prevăzînd că acesta e primul pas spre înregistrarea tuturor armelor, urmat de confiscarea lor.

Aşezat pe o canapea confortabilă din livingul casei sale din Virginia, Andrei Calciu spune că ar agrea o mai bună verificare a cumpărătorilor. În acelaşi timp, ţine să remarce că nu ar fi de acord cu mai multe legi împotriva armelor, ci ar trebui ca autorităţile să le aplice mai bine pe cele deja existente. Dacă cineva vrea să comită o crimă, sînt atîtea modalităţi să o facă – cu toporul, cuţitul, şurubelniţa – argumentează el.

„Apăsaţi sîni, nu trăgace“

În 26 ianuarie, frigul din Washington DC întărea pielea mîinilor şi o făcea să capete un aspect roşiatic. Cîteva mii de oameni s-au strîns în parcul din faţa Congresului, de unde, în scurt timp, pleacă înşiruiţi în tăcere pe un bulevard care duce spre Monumentul lui Washington, obeliscul uriaş ridicat în amintirea primului preşedinte american. Participanţii au panouri pe care sînt scrise, negru pe alb, nume ale victimelor masacrelor în care s-au folosit arme de foc. Alături de acestea, manifestanţii poartă mesaje de genul: „Opriţi NRA“, „Apăsaţi sîni, nu trăgace“, „Interziceţi armele de asalt“, „Verificările prealabile salvează vieţi“. În fruntea şirului se află primarul democrat al capitalei americane, Vincent Gray.

Grupul se opreşte lîngă Monumentul lui Washington, unde e amenjată o scenă. Se ţin discursuri în care membrii Congresului sînt îndemnaţi să voteze măsurile propuse de administraţia Obama.

Colin Goddard este un supravieţuitor al masacrului petrecut la Institutul Politehnic din Virgina, unde, în aprilie 2007, un student a împuşcat mortal 32 de oameni, după care s-a sinucis. Colin, devenit după aceea un militant împotriva armelor, exclamă pe scenă: „Trebuie să înfruntăm orice politician care crede că e mai uşor să-i ceară unui învăţător să facă faţă unui om înarmat cu AR15 (n.r. – puşcă semiautomată), decît să îi cerem acestuia să ia atitudine în faţa unui lobbist pentru arme, înarmat cu un carnet de cecuri.“

Puţin mai tîrziu, un alt vorbitor remarcă: „40% din vînzările de arme se fac fără verificări prealabile. Cum ar fi dacă ai avea un aeroport în care 60% dintre oameni ar trece prin porţile cu detectoare de metale, iar 40% ar fi la o poartă pe care ar scrie «nu există detector de arme»? Ar fi acesta un sistem de securitate al aeroportului pe care aţi putea să-l acceptaţi? În acest sistem, alegi la ce coadă te aşezi.“

Se aud voci din public: „Inacceptabil, inacceptabil!“

Chris Van Hollen, congresman democrat în Camera Reprezentanţilor, îmi spune că „Statele Unite trebuie să ia nişte măsuri de bun-simţ pentru a preveni violenţele armate – lucruri simple, precum a fi sigur că oricărui cumpărător al unei arme îi este verificat cazierul sau faptul că nu a fost identificat ca un pericol pentru el sau pentru comunitate din motive de sănătate mintală.“ Îl întreb dacă, într-adevăr, crede că măsurile propuse de Casa Albă vor trece de Congres, ţinînd cont de campania puternică de respingere a acestora, începută de NRA. „În opina mea, există o şansă mult mai mare să se facă ceva, pentru că ţara este şocată de aceste ucideri în masă, cea mai recentă fiind în Newtown, Connecticut. (...) Cred că situaţia a mişcat suficient conştiinţa naţională.“ Un răspuns rezervat optimist.

La protestul din Washington DC au venit şi familii din Newtown.

Sarah Clements e o adolescentă de 16 ani, aspirantă la titlul de realizator de filme. Producţiile ei video, postate pe Internet, sînt cam psihedelice şi, pe alocuri, sinistre.

Şatenă, firavă, timidă, lui Sarah îi tremură vocea în momentul în care povesteşte prin ce a trecut comunitatea din care face parte. Pe carcasa de protecţie în care se află telefonul său, este imprimată imaginea învăţătoarei Victoria Soto. Femeia de 27 de ani a murit încercînd să-i ferească de gloanţe pe copiii din şcoala Sandy Hook.

Mama lui Sarah Clements este, la rîndul ei, învăţătoare la şcoala respectivă, şi se afla acolo în momentul în care Adam Lanza a început să tragă la întîmplare.

Sarah vede Newtown-ul ca un oraş mic, în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea. De aceea, în tragedie, „toată lumea a pierdut pe cineva“. „Cred că este ultimul apel de trezire pentru naţiune, să facă ceea ce e corect, pentru că, evident, ceva trebuie făcut“, spune dintr-un suflet fata. Mai punctează: „Trebuie să ne punem copiii, şcolile şi oraşele înaintea unui hobby.“     

Lucrează la biblioteca publică, iar după atac, sute de mii de mesaje şi cadouri de compasiune au ajuns aici. Sarah îşi aminteşte de o masă plină cu scrisori. „Una dintre ele avea scris pe ea: «Totul va fi în regulă». Şi am zis: da, cred că totul va fi bine.“

În schimb, Andrei Calciu crede că ar fi o greşeală adoptarea unor noi norme în privinţa armelor acum, cînd America încă se află sub impactul masacrului din Newtown. De ce? „Tendinţa ar fi să se exagereze.“

Octavian Coman este jurnalist.