Cum devii român

- ghid made in Republica Moldova -

„Buneii tăi ţi-au oferit un cadou de nepreţuit – cetăţenia română –, foloseşte-te de acest drept“, spunea un cunoscut de-al meu, care de mult e peste hotarele ţării şi nu mai are de gînd să se întoarcă. 

De ce vor moldovenii cetăţenie?

Sîntem cu toţii pragmatici, fireşte. Nu ne-am trezit peste noapte români. Românii s-au trezit peste noapte europeni, şi tot atunci ne-am trezit că vrem ceea ce aparţinea cîndva buneilor noştri – cetăţenia română.   Există diferite tipuri de români în Moldova, putem cu uşurinţă să facem o tipologie:

Românii prevăzători – au făcut cetăţenia prin anii ’90 sau la începutul mileniului, cînd ideea de Uniune Europeană era foarte îndepărtată. Ei nu aveau nevoie de cetăţenie, nu ştiau de frontiere, dar tot e mai bine să ai două ţări. Poate măcar una va avea grijă de tine. 

Românii muncitori – cu aproape un milion de cetăţeni plecaţi peste hotare, dintre care mai puţin de jumătate în Europa, este mult mai simplu să fii român. În acte. 

Românii cu spirit liber – cei care vor să înveţe, să călătorească prin Europa fără să stea zile întregi la cozi la ambasade.  

Românii ruşi – ei sînt cei mai pragmatici, vor să fie români, dar pot nici să nu păşească vreodată în a doua ţară a lor. Fireşte, nu prea pot lega cuvinte în română.  

Români în suflet – cineva povestea despre buneii care au obţinut cetăţenia română. Nu au rude peste hotare, probabil nu prea vor călători. În schimb, au vrut să moară români. Din ăştia sînt foarte puţini. Chiar şi în oricare altă ţară.

Românii încăpăţînaţi – cei care zic că nu au nevoie de cetăţenie, dacă trebuie merg la ambasade, ei nu neagă istoria, ştiu că limba este română, ei sînt frustraţi de fiecare dată cînd stau în rînd la Consulatul românesc după viză şi cred că Moldova va avea un regim liberalizat de vize. 

Eu am fost românul încăpăţînat. Am fost pînă am început a-i întreba pe prietenii mei care mai este situaţia la Consulatul României, ce documente mai trebuie (procedura se mai schimbă de la an la an) şi nu am avut pe cine. Prietenii mei erau cetăţeni români. Momentul în care devii român e o mare sărbătoare. Tradiţia pentru românii cu spiritul liber spune că trebuie să scrii un status pe Facebook şi să aduni zeci de like-uri şi felicitări, după aia unii preferă să dea de băut, alţii să îşi ia o scurtă vacanţă prin Europa. Nu România, ci Europa.   Una este să vrei cetăţenie română, alta este să o obţii. Poţi să mergi pe calea cea mai simplă – plăteşti vreo cîteva mii de euro şi cei care menţin flacăra românismului în Republica Moldova, nişte afacerişti, să îţi dea minunata veste că eşti chemat la depunerea jurămîntului în cîteva luni. 

Cetăţenia română a creat locuri de muncă. Undeva lîngă Piaţa Centrală (aia aglomerată în care se vînd de toate şi mai e şi gara alături), am ajuns într-un birou deprimant, cu un nene şi o fetiţă. Ei se ocupă de cetăţenie. Doar de cetăţenie. Noi am cerut cazier juridic din România. „Ei pe noi nu prea ne iau în seamă, au clienţi serioşi, care fac cetăţenie pentru toată familia“, îmi zise sora mea. Mai sînt şi escrocii, cărora le plăteşti sute şi mii de euro şi ei dispar.  

Ceban, Cebanu, Ciobanu

Pasul unu este să alegi pe care linie a familiei mergi: mama sau tata. După alegere, mai trebuie să mergi pe linia naşterii sau decesului. Ruşii au avut grijă de noi. Te naşti Ceban, trăieşti Cioban, poţi să mori Cebanu. Te naşti într-un sat, care după 40 de ani îşi schimbă denumirea. 

După un timp, te trezeşti într-o călătorie neverosimilă: la început prin casă, printre documente, apoi, în lume, pe la arhive.  O călătorie de cunoaştere.  Aşa cum rublele, televizoarele Alfa, raispolcomurile aveau dată de expirare şi trebuiau schimbate, aşa şi certificatele de naştere, căsătorie şi altele au trecut prin marea modificare. Din bucăţele de hîrtie veche, cu grafie chirilică şi cu inscripţia memorabilă CCCP (URSS), acestea au devenit o foiţă cu grafie latină. Iar pentru că a greşi e omeneşte, la traducere, transcriere, se fac greşeli. 

La arhivă mereu este rînd. Trebuie să te trezeşti la ora 5 dimineaţa, să te înarmezi cu răbdare şi obrăznicie şi, triumfător, să calci peste capete. Clipe de coşmar, oameni înfuriaţi, certuri, se împing, se trag, fiecare cu problemele lui, fix ca pe vremuri la Consulatul României, aşa că eram călită. Ziceam că decît să stau de două ori pe an sub uşa Consulatului Român, mai bine o dată şi bine aici. 

După ce am făcut toate documentele, am mers la Iaşi. Am citit pe un blog care este procedura pas cu pas, un lucru foarte util, totul a fost exact ca în postarea citită, puţin chiar speria acest lucru. 

În mai am depus dosarul. De atunci aşteptăm. Trimitem scrisori. 

Eu chiar merit să fiu cetăţean român. În afară de un prenume oarecum rusesc, sînt româncă. Doar că încă nu în acte. Aştept, oricum o să fie mai repede decît va obţine Moldova un regim liberalizat de vize cu UE. 

Vlada Ciobanu este jurnalistă la Chişinău.