CouchSurfing - călătorul, drumul şi canapeaua

Paradoxal, cu cît lumea devine mai mică şi viteza de deplasare dintr-un punct în altul al planetei se scurtează, cu atît se intensifică dorinţa omului modern de a călători. Părem să fi intrat într-o cursă contra-cronometru de a bifa cît mai multe puncte vizitate pe harta globului. „Îmi plac călătoriile“ a ajuns propoziţia obligatorie de definire personală, prezentă oriunde, de la CV la profilul pe Facebook. Un impediment major în calea freneziei voiajurilor îl constituie, pentru cei mai mulţi dintre noi, banii. Dar minţile inventive au găsit o soluţie şi pentru această problemă, la prima vedere greu de rezolvat.

Din gazdă în gazdă

„CouchSurfing: un neologism care se referă la practica de a te muta dintr-o casă a unui prieten în a altuia, unde dormi în orice spaţiu disponibil, pe duşumea sau pe canapea, şi unde stai, în general, cîteva zile, înainte să te muţi în următoarea casă.“ Wikipedia a înregistrat neologismul, însă cea care l-a făcut faimos este compania CouchSurfing International Inc., cu sediul în San Francisco. În 2003, aceasta a deschis site-ul couchsurfing.org, care funcţionează în felul următor: cei care doresc să fie gazde sau oaspeţi îşi fac un profil online unde prezintă informaţii şi fotografii, personale sau ale casei unde locuiesc. Astfel, doritorul de călătorii poate sta cîteva nopţi gratis şi oferă reco-mandări gazdei, care la rîndul său e liberă să evalueze comportamentul şi personalitatea oaspetelui. Din aceste evaluări reciproce s-a format o reţea de gazde-vizitatori care are în prezent trei milioane de membri înregistraţi, în 80.000 de localităţi din 245 de state şi teritorii. Couchsurferii se laudă că în acest moment constituie nu numai o comunitate, ci şi o stare de spirit. „Canapeaua“ menţionată în denumire şi definiţie a devenit de mult o simplă metaforă: de obicei, oaspeţii sînt primiţi în cele mai bune condiţii pe care gazda le poate oferi.

Pe drum

Pe Ervin şi Erika i-am întîlnit în Belgia: canadieni din Toronto, sînt pe drum prin metoda couchsurfing de un an şi jumătate, nici mai mult, nici mai puţin. Singurul lucru de care au nevoie stringentă e laptop-ul personal, ca să intre în legătură cu următoarea gazdă. Aşa stau cîteva zile la Bruxelles, cîteva la Antwerp, cîteva într-un orăşel prin nordul Belgiei, după care iau la rînd Franţa şi aşa mai departe. Transportul nu-l plătesc: fac autostopul (de altfel, couchsurferii fac permanent schimb de informaţii pentru ca drumul să-i coste cît mai puţin: unde e periculos şi unde să nu mergi cu ocazia, unde poţi să închiriezi biciclete la preţuri mici etc.). Astfel, au plătit doar biletul de avion spre Europa şi banii pentru vize, după care, cu sume modice, au vizitat o parte din Bătrînul Continent şi din Orientul Mijlociu, din localitate în localitate, din inima metropolelor pînă la ferme şi case de munte. În curînd, se vor întoarce în Canada – spun ei – pentru ca Ervin să urmeze studiile de masterat, să mai strîngă ceva bani, apoi să pornească din nou la drum. Au de gînd să atace, în următoarea rundă, nordul Africii, zona maghrebiană. Pe drumurile lor lungi şi întortocheate, au adunat deja nenumărate poveşti, obiceiuri, anecdote, tradiţii şi ciudăţenii locale – cît pentru o viaţă de om. Cu siguranţă, un cuplu care va avea ce să povestească nepoţilor, la vîrsta pensionării.

Profit sau nu?

Ce cîştigă, însă, o gazdă care primeşte oaspeţi şi nu cere nici un ban? În primul rînd, intră în reţea şi îi cresc şansele de a deveni, la rîndul ei, călător pe gratis. Este experienţa Daynei Buri, din Seattle: şi ea pe drumuri belgiene, pe ruta Bruxelles-Antwerp, cu cîteva opriri în alte localităţi, printre care Sint-Katelijne-Waver, unde am întîlnit-o. Călătoreşte alături de prietenul ei, Kurt, şi combină couchsurfing-ul cu rivalul acestuia, numit Help Exchange: prin această metodă poţi sta o perioadă mai îndelungată, cu condiţia s-o ajuţi pe gazdă, cîteva ore pe zi, la treburile gospodăreşti sau în afacerea personală (hostel, magazin, fermă ş.a.). Dayna şi Kurt se află de mai multe luni în Europa: au început cu Irlanda, acum e rîndul Belgiei şi următorul punct bifat pe listă va fi Franţa. O parte din gazdele europene le-au fost oaspeţi în casa lor din Seattle, anul trecut. 

„Întîlnirile mele cu călătorii au fost în general pozitive. Sînt însă şi excepţii. Eu pun mare preţ pe latura umană, vreau să cunosc oamenii, să vorbesc cu ei, şi au fost situaţii în care mi-am dat seama că pe couchsurferi îi interesa doar să stea cîteva nopţi undeva, nu contează unde, iar noi eram aproape inexistenţi pentru ei. De cîteva ori s-a întîmplat să se anunţe doar o persoană-două şi să mă trezesc că mai aduc cinci-şase prieteni, de nu mai aveam loc în casă. Pe urmă, uneori mă aştept la un gest de prietenie, de exemplu eu pun la dispoziţie mîncarea, dar să gătească o cină sau un fel de mîncare specific ţării de unde vin, dar nu se întîmplă întotdeauna. Însă pot să spun că, în general, sînt mulţumită de rezultat, dovada fiind că îi vizităm, la rîndul nostru, pe cîţiva dintre cei pe care i-am găzduit.“ Dar nu le-a fost teamă niciodată că ar putea trece prin întîmplări mult mai rele; de exemplu – să le fie furate lucruri din casă?. La urma urmelor, e vorba de nişte străini pe care-i întîlneşti pentru prima dată. „Dacă ţii cont de recomandări – fiindcă majoritatea profilurilor pe couchsurfing, de gazdă sau oaspete, sînt însoţite de recomandările celor care deja au întîlnit persoana respectivă – şansele să ţi se întîmple aşa ceva sînt minime. Am auzit însă de cazul unei fete care călătorea singură şi a fost violată, prin Maroc, mi se pare. Ar trebui să fie luate în considerare diferenţele culturale şi de mentalitate cînd călătoreşti, fiindcă o femeie singură este văzută altfel în lumea musulmană, în comparaţie cu o ţară occidentală. Bineînţeles, nu încerc să scuz în nici un fel violatorul, dar ar trebui să fim mai atenţi.“ Un caz asemănător – viol – a fost înregistrat în Marea Britanie. În urma lui, fondatorii Couchsurfing şi-au avertizat la modul serios membrii să ia în considerare recomandările şi să evite persoanele care nu-şi dezvăluie în întregime identitatea. Mai ales că responsabilitatea lor a crescut odată cu faima: mass-media occidentală a pus ochii pe couchsurferi şi a început să publice articole sau să difuzeze emisiuni despre ei. Julian Assange, fondatorul WikiLeaks, s-a declarat couchsurfer cu state vechi. Membrii s-au arătat însă profund dezamăgiţi cînd, de curînd, fondatorii au anunţat că trec de la stadiul de organizaţie nonprofit la cel de companie: au trădat principiile şi spiritul comunităţii – spun ei. Celebritatea şi banii s-au dovedit, încă o dată, un drog prea tare pentru idealismul începuturilor.

Schimburi culturale

Un alt beneficiu pentru gazde – consideră couchsurferii – îl reprezinta aşa-numitele „schimburi culturale“ (o altă marotă a omului contemporan). De exemplu, ai început să înveţi spaniola, pentru o vreme primeşti numai călători din ţările hispanice. Vrei să te iniţiezi în tainele bucătăriei chinezeşti, intri pe couchsurfing.org şi-ţi oferi ospitalitatea vizitatorilor de pe acele meleaguri. Unii şi-au găsit pasiuni comune ori s-au iniţiat în cîntatul la chitară, acordeon sau ukulele, judo, ikebana, dans din buric, croşetat ori hula-hooping. Posibilităţile sînt nelimitate cîtă vreme membrii înregistraţi provin din „245 de ţări şi teritorii“. „Pentru mine, ca oaspete, aspectul cel mai important este că pot să cunosc oamenii din ţara respectivă la ei acasă – spune Ervin. Ca turist ai doar o perspectivă superficială. Îţi faci concediul în Grecia şi ai impresia că ai întîlnit paradisul, pe urmă te uiţi la ştiri, vezi că sînt demonstraţii violente la Atena şi-ţi zici: nu se poate, eu am fost acolo şi era minunat. Pe cînd aşa, întîlneşti oameni reali, cu problemele lor zilnice. Şi dacă aş avea bani să călătoresc ca turist, tot couchsurfer aş alege să fiu.“

Între timp – anunţă cu mîndrie couchsurfing.org în evidenţa lor săptămînală – „în ultima săptămînă, 31.487 de couchsurferi s-au întîlnit personal pentru a experimenta distracţia, aventura şi ospitalitatea“. La fiecare cîteva minute, un alt membru se înregistrează: o familie din Chile, apoi o tînără din Rusia. 

Pe o burniţă enervantă, care durează de cîteva zile, Ervin şi Erika şi-au îmbrăcat pelerinele de ploaie, şi-au pus rucsacurile în spate şi şi-au luat coala de hîrtie pe care au scris mare, cu litere roşii, Antwerp/Anvers, pregătiţi să facă autostopul. Dayna şi Kurt vor pleca şi ei spre Paris, în curînd. Îmbrăţişări, promisiuni de revedere, chiar cîteva lacrimi, undeva în colţul ochiului. „Pentru toată lumea, dar mai ales pentru omul occidental, criza financiară care a început acum cîţiva ani a fost o mare lovitură, după decenii de prosperitate“ – explicase Ervin, la un moment dat, de ce a ales să călătorească astfel. „Oraşele noastre au devenit neprimitoare, chiriile sînt uriaşe, nemulţumirea e în creştere, tensiunea pluteşte în aer. La sat nu putem să ne întoarcem, fiindcă sîntem născuţi şi crescuţi în spirit citadin. Am discutat cu Erika de multe ori unde ne este, de fapt, locul. Şi am ajuns la concluzia că, în vremurile astea de răscruce, poate e mai bine să fii pe drum. Unii prieteni ne întreabă dacă nu tînjim după un loc sigur, după stabilitate. Dar ce mai înseamnă, astăzi, stabilitatea? Trăim toţi pe nisipuri mişcătoare.“