Copiilor de azi, despre Revoluția de ieri
În ultimii zece-cincisprezece ani, Revoluția română din 1989 capătă, în discursul public și în comentariile de televizor, culori din ce în ce mai ponosite. Marele moment istoric este poluat de plictiseala doctă a „analiștilor“, de aerul lor „obiectiv“, de băieți care le știu pe toate: revoluția a fost o conspirație, procesul lui Ceaușescu a fost incorect, las’ că știm noi ce-a fost și cu revoluția asta, pardon, lovitură de stat, nu revoluție etc. De douăzeci de ani se fac, pe acest subiect, lungi emisiuni încruntate, cu fraze pline de subînțelesuri pentru cunoscători, cu zîmbete șmechere, cu vorbe de ocară și cu scenarii de benzi desenate. De tot atîta timp se împart în stînga și-n dreapta certificate de eroi care-i scutesc pe posesorii lor de plata impozitelor. Te miri cine n-a primit: un actor de comedie, un afacerist prosper, un neica-nimeni care mărturisea acum vreo douăzeci de ani că se afla prin București, în zilele cu pricina, ca să cumpere niște blugi, și cîți alții, toți eroi cu ștampilă de la statul român și liber. Din cînd în cînd, familiile celor care au pierit prin orașele revoluției sînt aruncate în lupta pentru rating ori pentru revigorare politică. Mă întreb, de multe ori, ce imagine au adolescenții și tinerii de azi, privind la televizor, despre ceea ce s a întîmplat în iarna lui ’89: totul pare o comicărie, o cafteală generală, o miuță pusă la cale de cîțiva securiști, o păcăleală cu personaje nici albe, nici negre, toți o apă și-un pămînt: Ceaușescu pare nedreptățit de un complot universal, iar milițienii și turnatorii – niște băieți cumsecade, patrioți. E greu să mai înțelegi, din analizele competente de azi, de ce ne a apucat revolta în decembrie 1989. Pe scurt, le oferim generațiilor tinere, celor care s-au născut după anii aceia teribili, o pagină de istorie mucegăită, amintiri povestite la o bere în Cișmigiu, și nu un moment de început autentic. Și mi se pare nedrept și pentru ei, și pentru noi.
Împotriva, deci, a cinismului național care bîntuie aniversările Revoluției, dacă aș avea în față o clasă de copii, aș vrea mai curînd să le povestesc despre bucuria și recunoștința trăite în acele zile și luni. Bucuria mea reflectată în milioane de feluri, pe milioane de fețe pe stradă sau la televizor. N-aveam, cei mai mulți dintre noi, nici o idee despre ceea ce urma să se întîmple, cum vor arăta libertatea, dispariția comunismului, a sărăciei, a îngrădirilor de tot felul. Nu planurile de afaceri născute peste noapte, nu visurile de vacanțe luxoase venite ca prin minune ne animau pe străzi sau în grupurile de prieteni, ci libertatea savurată în fel și chip: tonele de portocale la magazinul din colț, prima doză de Coca-Cola ținută în mînă, orele lungi de emisiuni la televizor, comentariile nesfîrșite pe marginea viitorului necunoscut, o altfel de limbă română auzită în dialogurile publice, disidenți autentici, cărți pînă mai ieri interzise, oameni veniți din Occidentul liber, povești teribile ale României ascunse de Securitate, adevăruri copleșitoare. Clipe pe care le trăiesc și astăzi cu aceeași intensitate cu care mi le doream în vremurile în care am trăit fără ele.
Nu am ieșit în stradă la Revoluție. Nu am ținut piept gloanțelor, Securității, opresiunii comuniste. Drept care, dacă aș avea în fața mea o clasă de copii, m-aș grăbi să le povestesc despre recunoștința față de cei care au făcut-o înainte și după decembrie 1989: miile de oameni ieșiți pe străzile Timișoarei sau ale Bucureștiului fără să știe dacă vor întîlni sau nu moartea și fără să mizeze pe comploturi „deștepte“, foști deținuți politici, scriitori, muncitori, ingineri, profesori, toți cei care au avut curajul să spună adevărul, într-o vreme adormită de inerție și de lipsă de speranță.
Cred că am uitat prea repede nimbul de bucurie și recunoștință al acelor zile. În fond, comunismul face încă ravagii în lume: cu ochii pe Coreea de Nord sau pe Cuba, avem încă motive suficiente să le vorbim copiilor despre Revoluția din decembrie ca despre o șansă, ca despre un dar al istoriei, ca despre un episod în care au prevalat curajul și onoarea națională.
Maria Iordănescu este psiholog.
