Consecințele economice ale automatizării

În vreme ce Brexit ocupă prima pagină a ziarelor din Marea Britanie și din restul lumii, marșul tăcut al automatizării continuă. Cei mai mulți economiști văd această tendință cu ochi buni: e posibil ca tehnologia să desființeze, pe termen scurt, locuri de muncă, spun ei, dar, pe termen lung, ea va crea noi locuri de muncă mai bune.

Desființarea locurilor de muncă este clară și directă: o companie automatizează o bandă rulantă, o casă de supermarket sau un sistem de livrare, păstrează zece la sută dintre angajați pe post de supervizori, iar pe ceilalți îi concediază. Ceea ce urmează după aceea nu mai este cîtuși de puțin clar.

Argumentul economic obișnuit este că muncitorii afectați de automatizare își vor pierde, într-o primă instanță, locul de muncă, dar că populația în ansamblul ei va avea ulterior de cîștigat. Creșterea productivității care rezultă din automatizare – susțin, bunăoară, economistul Christopher Pissarides, laureat al Premiului Nobel, și Jacques Bughin de la McKinsey Global Institute – „aduce o creștere economică mai rapidă, un volum mai mare al cheltuielilor de consum, o cerere sporită de forță de muncă și creează, în cele din urmă, mai multe locuri de muncă“.

Dar această teorie a compensației este mult prea abstractă. Pentru început, trebuie să distingem între o inovație care „reduce locurile de muncă“ și una care „sporește locurile de muncă“. Invenția de produse, precum apariția automobilelor sau a telefoanelor celulare, sporește locurile de muncă. Dimpotrivă, inovația în materie de procese – sau introducerea unei metode îmbunătățite de producție – reduce locurile de muncă, fiindcă le permite companiilor să producă aceeași cantitate dintr-un bun sau serviciu existent cu mai puțini muncitori.

E adevărat că locurile de muncă noi, create de invenția de produse, pot fi contrabalansate printr-un „efect de substituire“, deoarece succesul unui produs nou face ca mîna de lucru angajată pentru producerea unui produs vechi să devină dispensabilă. Problema cea mai mare o constituie însă inovația în materie de procese, întrucît aceasta va desființa întotdeauna locuri de muncă fără să creeze altele noi. Atunci cînd inovația în materie de procese devine predominantă, numai un mecanism compensator poate ajuta la prevenirea creșterii șomajului – sau a „disponibilizării“ populației, cum o numea economistul britanic David Ricardo.

Există mai multe astfel de mecanisme. La început, creșterea profiturilor va duce la continuarea investițiilor în noile tehnologii și, astfel, la mai multe produse. În plus, concurența dintre companii va duce la o scădere generală a prețurilor, ceea ce va spori cererea pentru produse și, implicit, pentru forță de muncă. În cele din urmă, scăderea salariilor provocată de șomajul tehnologic inițial va crește cererea pentru forță de muncă și va duce la o revenire la metode de producție care necesită o mînă de lucru mai numeroasă și care vor absorbi muncitorii disponibilizați.

Rapiditatea cu care operează aceste mecanisme de compensare va depinde de ușurința cu care capitalul și forța de muncă vor putea circula între profesii și regiuni. Introducerea tehnologiilor care reduc locuri de muncă va duce la prețuri scăzute, dar va reduce și consumul din partea muncitorilor disponibilizați. Decisiv e, aici, care dintre aceste efecte survine mai rapid. Economiștii keynesieni susțin că scăderea cererii pentru produsele rezultate în urma disponibilizării va surveni prima și va prevala astfel asupra reducerii prețurilor rezultată din automatizare. Ceea ce va duce, pe termen scurt cel puțin, la o continuare a creșterii șomajului.

Mai mult de atît, chiar dacă aceste disponibilizări ar fi doar un fenomen pe termen scurt, efectul cumulativ al unei succesiuni de inovații care reduc locurile de muncă ar putea duce, în timp, la un șomaj pe termen lung. În plus, un mecanism eficient de ajustare a prețurilor presupune prevalența, în general, a concurenței. Or, pe o piață oligopolistă, s-ar putea ca o companie să-și utilizeze economiile de cost pentru a-și spori profiturile, nu pentru a reduce prețurile.

Astfel de considerațiuni vin în sprijinul viziunii recente potrivit căreia beneficiile automatizării se vor vedea pe termen lung, cu prețul unei „disponibilizări“ prevăzute să crească pe durata unei „perioade de tranziție“. Dar dacă tranziția poate dura decenii întregi, după cum estimează un raport recent al McKinsey Global Institute, nu trebuie să ne mirăm că muncitorii sînt sceptici față de noianul de teorii ale compensației.

Karl Marx susținea că nu există nici un proces compensator, nici pe termen scurt, nici pe termen lung. Prin urmare, povestirea lui nu are un final fericit pentru proletariat – cel puțin, nu în capitalism.

Potrivit lui Marx, concurența obligă companiile private să investească cît mai mult din profitul lor în mașini care să le permită reducerea locurilor de muncă – adică reducerea costurilor. De mecanizarea avansată nu profită însă întreaga „clasă“ capitalistă. E adevărat, primul venit se bucură de un avantaj temporar, „gonind pe curbe de cost mediu descendente“ – după cum spune Joseph Schumpeter în Istoria analizei economice – și nimicind astfel companiile concurente mai slabe. Dar concurența răspîndește apoi noua tehnologie și elimină rapid toate superprofiturile temporare.

Restabilirea ratei profitului, mai spune Marx, necesită o „armată industrială de rezervă“ a șomerilor în continuă creștere. De aceea, scria el, mecanizarea „îi aruncă pe muncitori în stradă“. Pentru Marx, natura șomajului e în mod esențial tehnologică. Și, chiar dacă în perioadele de maximă prosperitate forța de muncă va absorbi temporar armata de rezervă, existența ei permanentă duce, pe termen lung, la o sărăcie tot mai mare.

Astfel, pentru Marx, succesiunea pe termen lung a evenimentelor este exact opusul viziunii tradiționale: mecanizarea creează o prosperitate febrilă pe termen scurt, cu prețul însă al degradării pe termen lung.

Efectul de redistribuire al evoluției tehnologice ocupă de multă vreme un loc de seamă în discuțiile economiștilor. În cartea sa din 1932 Teoria salariilor, John Hicks dezvoltă ideea inovației induse. El consideră că, amenințînd rata profitului, salariile mai mari îndeamnă întreprinderile să economisească în privința folosirii forței de muncă, deoarece acest factor de producție a devenit relativ mai scump. Automatizarea economiei nu mai e astfel simplul rezultat al creșterii capacității de calcul, în spiritul legii lui Moore, ci depinde de schimbările costului relativ al forței de muncă și al capitalului.

Toate aceste teorii sînt, tehnic vorbind, complicate. Și, bineînțeles, teoria economică nu oferă un răspuns clar cu privire la impactul pe termen lung al progresului tehnologic asupra gradului de ocupare a forței de muncă. Cea mai bună concluzie la care putem ajunge este că acest impact va depinde de echilibrul dintre invenția de produse și inovația de procese, și de factori precum starea cererii, gradul de concurență de pe piață și balanța puterii dintre capital și forța de muncă.

Toate acestea sînt domenii importante, în care guvernele pot interveni. Chiar dacă, în mod tradițional, automatizarea s a dovedit benefică pe termen lung, factorii de decizie politică nu trebuie să ignore efectele ei perturbatoare pe termen scurt. Căci, să nu uităm, dezastrele istorice se petrec întotdeauna pe termen scurt. 

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick. 

© Project Syndicate, 2019
https://www.project-syndicate.org/
traducere de Matei PLEŞU