Comunismul, mon amour
1. Ceauşescu n-a construit nimic. Totul a fost făcut, cu de-a sila, de sclavii lui Ceauşescu, adică de noi. Nu e nici un merit ca, avînd în mînă un aparat de represiune şi ameninţare, să-i determini pe alţii să facă orice. 2. A construi mult nu este neapărat un merit. Orice român trăitor la bloc ştie că aceste cuşti de beton în care ne-a vîrît comunismul sînt făcute prost din orice punct de vedere: instalaţii şleampete, băi fără aerisire şi fără scurgere, case ale scărilor fără aerisire şi iluminare naturală, camere mici, pereţi, tavane şi pardoseli în valuri, aspect urît. 3. Nu doar calitatea trebuie pusă în discuţie, ci şi oportunitatea. Ceauşescu a "construit" lucruri care nu trebuia să existe - mai ales în industrie. Mari combinate pentru care nu exista nici materia primă necesară, nici personal calificat, nici tehnologie la zi, nici piaţă de desfacere. Am lucrat în Ministerul Metalurgiei, ştiu despre ce vorbesc. 4. În fine, scopul. Acesta poate fi flagrant deosebit între "constructor" şi "beneficiar". Pentru locatarii blocurilor veniţi din mediul rural, un apartament era o şansă de a scăpa de condiţiile de la ţară (şi mai precare decît la oraş; deci, o alegere între două rele). Ceauşescu, însă, urmărea doar să-şi împlinească visurile industriale faraonice şi, în acelaşi timp, să-i adune pe supuşi în dormitoare comune: cînd pui mii de oameni la capătul unui robinet unic, e uşor să le dai sau să le iei totul; aglomerarea sporeşte posibilităţile de spionare şi turnare reciprocă; supravegherea şi controlul sînt mai lesnicioase; viaţa în comun, dependenţa unora de alţii, toate erau elemente-cheie ale imprimării spiritului de turmă şi ale uniformizării. "Totul era mult mai ieftin" 99,99% din produsele şi serviciile existente azi nu existau deloc în 1989. E ca şi cînd un eschimos instalat la Londra ar spune: Ah!, dar la noi toate sînt mai ieftine! În acelaşi timp, în unele cazuri, chiar dacă e mai mare, preţul plăteşte o altă realitate. În decembrie 1989, întreţinerea unui apartament de trei camere, iarna, ajungea la vreo 300 de lei, adică o zecime din salariul mediu, care era sub 3000 de lei. Cum azi, după denominarea monedei naţionale, întreţinerea este din nou 300 de lei, normal că se enervează majoritatea românilor, care au salariul mai mic de 3000 RON. Corect, dar incomplet. Căci nici în glumă nu se pot compara căldura, apa caldă şi rece, electricitatea etc. plătite azi cu cele din 1989. Sigur, se pune problema dacă un om cu venituri modeste îşi permite să plătească utilităţile care i se oferă acum. Dar asta e o altă problemă. Putem ataca însă şi esenţa afirmaţiei că "Totul era mult mai ieftin", vizînd produsele şi serviciile care existau şi înainte, chiar la nivelul unităţii de măsură. O pîine costa, în 1989, 4 lei, deci dintr-un salariu mediu îţi puteai cumpăra 750 de pîini. Azi, pîinea e 0,75 de lei şi salariul mediu aproape 800 de lei, deci dintr-un salariu mediu îţi poţi cumpăra peste o mie de pîini. O Dacie berlină costa circa 70.000 de lei, deci 23 de salarii lunare. Cîtă vreme s-a mai aflat la vînzare după 1989, berlina nu a trecut de 3.000 de euro - deci, la cursul de azi, 9.900 de lei, respectiv 12 salarii medii lunare. Sigur, există şi preţuri care au explodat, în special în domeniul imobiliar: în anii â80, un apartament de trei camere într-un cartier necentral din Bucureşti costa vreo 170.000 de lei, adică aproape 57 de salarii medii. Azi, acelaşi apartament este circa 198.000 de lei, deci 291 de salarii medii. Vorbim aşadar despre o creştere relativă de aproape 500%. Înainte de a părăsi acest capitol, se impune o precizare. Valoarea salariului mediu este prea puţin relevantă, de vreme ce se calculează din multe lefuri mici şi cîteva enorme. În acelaşi timp, însă, în foarte multe cazuri, salariul unui individ e departe de a reprezenta venitul lui: multe firme plătesc pe cartea de muncă salariul minim pe economie şi restul pe colaborări sau, pur şi simplu, "din mînă", adică fără vreun act contabil; subsemnatul a avut perioade în care salariul reprezenta 15% din venituri; la veniturile salariale se adaugă, de la caz la caz, venituri din activităţi suplimentare (meditaţii, în cazul profesorilor; "atenţii" pentru toţi cei care lucrează cu publicul), chirii, dividende, ajutoare etc. "Locul de muncă era asigurat" 1. Nu e adevărat. Se asigura un loc de luat salariul, ceea ce este altceva. În România comunistă exista un masiv şomaj mascat, situaţie în care se aflau: cei care nu aveau practic nimic de lucru; cei care aveau de lucru din cînd în cînd (de exemplu, vînzătorii!); cei aflaţi în afara meseriei pentru care se pregătiseră. Şeful unei promoţii de la Informatică a ajuns la postul pe care, nu-i aşa?, i-l asigurase sistemul şi s-a prezentat directorului, care l-a întrebat ce meserie are (deci nu întreprinderile cereau oameni de care aveau nevoie). "Informatician". Directorul l-a privit lung şi a zis: "Domnâe, mie să-mi spui: economist sau inginer?" Scena este autentică şi mai ştiu o sută la fel, la majoritatea fiind de faţă. O situaţie specială - dramatică, în esenţă - era cea a românilor, foarte mulţi, care chiar munceau, unii pe brînci, dar munca lor era inutilă. 2. Mai mult, însă: este de discutat dacă asigurarea unui loc de muncă este un deziderat. Fie şi măcar pentru că subminează motivaţia muncii, concurenţa şi orgoliul profesional. Ştiind că au locul de muncă asigurat (ba, de la o vreme, te săltau de pe stradă dacă n-aveai carte de muncă - măsură care, incredibil, a devenit, în "educaţia" unor copii de azi, legenda conform căreia Ceauşescu oprea oameni pe stradă şi le oferea locuri de muncă), majoritatea românilor - fără ambiţii ierarhice şi fără pasiuni profesionale - funcţionau la limita minimei rezistenţe, chiar fundamentîndu-şi filozofic atitudinea în celebrul "Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim". Departe de-a fi ceva amuzant, era un dezastru. În paranteză fie spus, dacă raportul preţuri/ salarii era mult mai bun decît azi, cum se explică "Ei se fac că ne plătesc"? "Comunismul e o idee bună, dar a fost greşit aplicată" Peste tot!? În zeci de ţări, de-a lungul a zeci de ani? În aproape fiecare stat comunist, s-au succedat mai mulţi lideri naţionali. În chiar patria sistemului, URSS, au fost vreo opt. În plus, s-au produs peste tot numeroase schimbări la nivelurile doi, trei şi mai jos, teoria a fost pusă în discuţie şi ajustată, metodele de aplicare au fost variate, au avut loc revoluţionări ale revoluţiilor, chiar concesii, au fost înfierate excesele perioadelor anterioare. În condiţiile astea, cum să fie ideea bună şi să nu reuşească atîta amar de oameni, în atîta amar de vreme şi cu atîta amar de eforturi, să scoată ceva cît de cît? Sistemul comunist, despre care ni se spunea că este orizontul luminos al omenirii, a trăit ruşinea de a fi singura formă social-economic-politică din istorie de la care un şir de popoare au decis să se întoarcă la forma anterioară! Ce poate defini mai bine un eşec total? Dacă ar fi mers într-o altă direcţie, s-ar fi putut spune că perioada comunistă - bună sau rea - a fost o etapă necesară. Dar aşa, se dovedeşte că a fost doar o jalnică paranteză, un ocol inutil, un timp pierdut. Cum a supravieţuit comunismul Pînă la proba contrarie - pe care 74 de ani de comunism (în URSS) nu au furnizat-o - progresul în libertate este condiţionat de proprietatea privată şi de concurenţă. În toată istoria nu a existat decît o alternativă: progresul sub dictatură. Lumea merge oricum înainte. Într-un moment cînd în România se vorbea despre o posibilă prăbuşire a economiei, un premier postdecembrist a spus cu blîndeţe: "O economie naţională funcţionează şi în caz de război". În cele mai crunte vremuri, oamenii de ştiinţă au elaborat teorii şi au făcut descoperiri practice, uneltele şi armele s-au perfecţionat, au apărut obiecte şi meserii noi, s-au dezvoltat cele existente. Şi ultimul trib pierdut în jungla africană progresează. Dar mai depinde şi cum! Cei care proslăvesc cuceririli Epocii de Aur, trebuie să-şi pună cel puţin două întrebări: 1. Cît de repede am progresat în acea perioadă comparativ cu alţii?; 2. Cu ce preţ a fost obţinut acel progres? Progresul prin înfometare, biciuire, încarcerare şi reducere la tăcere a fost unica alternativă la progresul prin liberă concurenţă şi nu s-a manifestat doar în statele de sorginte comunistă. Lui i se mai adaugă totuşi o soluţie, dar numai în plan virtual: progresul bazat pe conştiinţă. În ideologia comunistă, oamenii urmau să ajungă să muncească din motive morale. Cu atît mai mult cu cît trebuia să se asigure şi aplicarea principiului "De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi". Aş fi curios să ştiu cîţi dintre nostalgici ştiu că acesta era planul şi cît de realist li se pare. În fine, regimurile comuniste au rezistat nu doar datorită dictaturilor interne, ci şi a dictaturii externe a URSS. Aceasta a practicat şantajul nuclear faţă de Occident şi, în acelaşi timp, a împărţit obligaţiile în cadrul lagărului socialist: statele acestuia îşi plasau unul altuia produse nevandabile. Ne furam căciula în cerc. "Dar atunci cum exportam atîtea!?" În anii adolescenţei mele, România apărea în celebra revistă Burda prin două produse: salamul de Sibiu şi biblioteca Bonanza. Acestea erau exporturile reale şi nepăguboase. Mai bine toţi săraci! Comunismul a apărut - ca teorie - pentru că dintotdeauna rasa umană a fost bîntuită de melancolii egalitariste. Iar această melancolie are la bază o caracteristică umană structurală: lenea. N-ar fi oare posibil să am ceva - nu mult, dar orişicît - şi să cîştig ceva - idem - muncind temperat şi fără ca, în jurul meu, să apară unii cu prea multe posesiuni şi venituri, ca să mă streseze cu ce au ei şi n-am eu? Ce poate justifica o atît de rezistentă nostalgie după comunism? Primul răspuns este uitarea. Memoria "constructivă". Tata mi-a spus cu seninătate că doar din cînd în cînd se întrerupea curentul electric! Al doilea răspuns este neînţelegerea. Nu e suficient să trăieşti într-un sistem ca să înţelegi cum funcţionează şi pe ce se bazează. Sau ca să vezi crimele. Pentru că al treilea răspuns este capul în nisip. Vecinii lagărelor de concentrare naziste au spus: "Nu ştiam de la ce vine fumul". Pînă în 1990, eu - şi ca mine mulţi - n-am ştiut aproape nimic despre deţinuţii politici, pentru că în anturajul meu nu s-a vorbit niciodată despre asta. Dar trebuie să mai fie ceva. Memoria poate fi împrospătată, interpretările reevaluate, ceea ce n-ai vrut să ştii atunci afli, vrînd-nevrînd, acum. Trebuie să fie încă un motiv al încăpăţînării în nostalgie, unul greu de ucis. Sînt termenii de comparaţie personală. Înainte de 1990, diferenţa dintre cel mai sărac şi cel mai bogat român era de un miliard de ori mai mică decît azi. Iar diferenţa dintre salariul mediu şi cel maxim era aproape neglijabilă. În plus, nu vedeam, ci doar bănuiam în ce lux (relativ) se scaldă mai-marii zilei. Care - exceptînd familia Ceauşescu - puteau avea ce? O casă mai ca lumea, o maşină străină (dar nu peste un anumit nivel, căci astea circulă pe străzi, dacă apărea un Ferrari evident că afla toată România!), mîncare şi confort, vreo călătorie în străinătate. Nu puteau avea avioane, elicoptere, iahturi. Şi, desigur, nu puteau avea firme, acţiuni ori alte mari surse de bani. Psihologic vorbind, era un lux suportabil pentru ceilalţi. Mai mult, puteau spera să ajungă la el. Acum, însă, comparaţiile sînt copleşitoare. Iată sursa principală a nostalgiei - adică nimic altceva decît una dintre formele sentimentului care face vorbire de capra vecinului. Decît să aibă unii sute de milioane de euro şi eu doar un apartament sau nici atît - mai bine era cînd eram toţi la nivelul cel mai de jos şi, hai, fie!, cîţiva cu o treaptă mai sus. Şi dacă oamenii nu vor drepturi? Analizele de pînă acum ale comunismului au fost dedicate în special încălcării drepturilor omului. Cred că este o eroare, din două motive: 1) pînă nu vom explica în mod convingător că ideologia era greşită din start, social şi economic, şi inevitabil criminală, ne vom confrunta mereu cu oameni care vor spune: Ei!, dacă nu era Ceauşescu secretar general, ci Iliescu...; 2) unele drepturi ale omului nu-i interesează pe toţi. Ca să vrei dreptul de a vorbi liber, trebuie să ai ceva de spus... Iar libera circulaţie nu-i prea interesează pe cei care n-au ieşit niciodată din satul lor. Dacă le tot fluturi oamenilor că Nicolae Ceauşescu nu-i lăsa să-şi facă vacanţele în Tenerife şi să fondeze un partid, nu ai şanse să-i convingi că era rău. Mai ales că aveau un loc de muncă. Şi erau toate mai ieftine. Şi s-a făcut şi metroul. Sînt lucruri delicate, dar pe care trebuie pus degetul, altfel degeaba ne mirăm cum de unii nu înţeleg ce-i cu toată condamnarea asta!
