Cînd vulcanii uitați dau semne de viață
Coreea de Nord şi Coreea de Sud nu au semnat nici un acord de pace, deci poarta pentru război este mereu deschisă, lucru care pare să fi fost uitat de comunitatea internaţională pînă la recentul atac al Phenianului asupra unei insule sud-coreene, aflate în zona maritimă disputată dintre cele două Corei. În plină rearanjare a echilibrelor globale, cu Afganistanul în topul agendei NATO şi cu criza care a confiscat preocupările tuturor, războiul nestins de zeci de ani dintre cele două Corei nu era nici pe departe în topul agendei internaţionale. A fost nevoie de cîteva obuze nord-coreene, de patru victime şi de un anunţ surprinzător, cu cîteva zile înainte, că Phenianul dezvoltă capacităţi de îmbogăţire a uraniului, ca să aducă aminte de un conflict relativ îngheţat şi încărcat nuclear. Situaţia politică înainte era exact ca cea din zona demilitarizată de pe graniţa terestră dintre cele două Corei. Un război încremenit, deschis pentru turiştii amatori de senzaţii tari, o plimbare aparent liniştită printre barăci şi spaţii în care soldaţi înarmaţi pînă în dinţi pot deschide focul oricînd.
Un muzeu al războiului
Zona demilitarizată de la graniţa terestră dintre cele două Corei, unde ONU a stabilit în 1953 o zonă-tampon cu o lungime de aproape 250 de kilometri. „Bine aţi venit în Tabăra Bonifas“, spune sergentul Frank Murillo şi adaugă motto-ul forţelor internaţionale din zonă „Stăm în faţa tuturor“. Frank Murillo este american şi se află la post în DMZ, zona demilitarizată dintre cele două Corei. I se spune „demilitarizată“, dar în fapt este considerată zona cel mai puternic înarmată din lume, chiar dacă în partea sud-coreeană sînt doar aproximativ 750 de soldaţi din diverse ţări. Paradoxal, locul arată mai degrabă a muzeu decît a zonă-tampon între două ţări aflate încă în război, spune sergentul Murillo: „Ce-i drept, arată ca un parc tematic, există chiar şi un magazin cu suveniruri“. Asta pentru că şi guvernul de la Seul şi cel de la Phenian permit, lucru unic în lume, organizarea de excursii pentru turişti, de o parte şi de alta a liniei albe de demarcaţie. Soldaţii de ambele părţi sînt obişnuiţi cu turiştii, de toate felurile, inclusiv cu elevi aduşi în excursie de documentare. Cei care se ocupă de prezentarea zonei demilitarizate sînt chiar soldaţii, dar, în pofida liniştii aparente, ei nu uită că, de fapt, păzesc o graniţă a războiului. „Uneori se simte tensiunea în aer“ – remarcă soldatul Parker, în timp ce dinspre clădirile nord-coreene în stil stalinist se revarsă imnuri patriotice. Zona se află sub control internaţional ONU, prin Comisia de Supraveghere a Naţiunilor Neutre, dar nimeni nu uită că oricînd ar putea izbucni un război – vorba soldaţilor de aici „nord-coreenii sînt imprevizibili“. Totuşi, viaţa continuă – spune sergentul Frank Murillo – pentru că în mijlocul zonei, printre garduri din sîrmă ghimpată, există un mic sat: „Sătenii au la dispoziţie terenuri pe care le cultivă, dar trăiesc sub nişte restricţii severe, trebuie să plece de pe cîmp şi să fie în sat la ora 21, iar noaptea trebuie să aibă securizate şi acoperite uşile şi ferestrele“, explică sergentul american. Provocările nu lipsesc în această zonă cu situaţie volatilă, este o permanentă competiţie între cele două Corei. Cînd în partea de sud a graniţei guvernul de la Seul a ridicat un drapel înalt, puterea comunistă, ofensată, a intrat în competiţie: „Nord-coreenii au replicat imediat, ridicînd în zona lor un steag şi mai înalt, de 160 de metri, în timp ce steagul din sud e de numai 100 de metri“ – povesteşte Frank Murillo. Alteori, turişti nord-coreeni aduşi de guvernul de la Phenian să viziteze partea comunistă a zonei demilitarizate strigă sloganuri la cîţiva paşi de forţele ONU. „Voi, americanii, sînteţi de vină pentru toate – strigau nişte nord-coreeni, şi de fapt ce vedeau ei atunci erau doar soldaţi suedezi şi oficiali elveţieni“ – povesteşte amuzat soldatul Parker, tot american. De multe ori, din megafoanele instalate pe clădirile nord-coreene se revarsă peste soldaţii ONU şi turişti imnuri comuniste şi discursuri ale lui Kim Jong-il. Lîngă Baza Bonifas a forţelor internaţionale se află un pod folosit la sfîrşitul războiului pentru schimbul de prizonieri. „Prizonierii erau aliniaţi la capetele podului şi li se permitea să aleagă unde vor să meargă, în Coreea de Sud sau de Nord. Odată alegerea făcută, ei nu se mai puteau răzgîndi, de unde şi numele «Podul fără întoarcere», explică sergentul Murillo. În mijlocul zonei, printre posturi de supraveghere, se află, nici mai mult nici mai puţin, decît un teren de golf, care a fost prezentat în faimoasa revistă Sports Illustrated. „Este considerat cel mai periculos teren de golf din lume, pentru că este înconjurat din trei părţi de terenuri minate“ – precizează Murillo. În zona demilitarizată, tensiunea pluteşte în aer, soldaţii sud-coreeni şi cei nord-coreeni se ţin unii pe alţii sub supraveghere permanent, de la numai cîteva zeci de metri depărtare, despărţiţi doar de o linie albă care reprezintă graniţa, trasată printr-un fel de curte între clădirile principale din Nord şi din Sud. Clădirile comuniste sînt roşii, iar cele din Sud sînt albastre. Graniţa dintre cele două Corei este vizibilă şi în sala pentru negocieri, împărţită în două jumătăţi perfect egale de o linie albă. Graniţa este trasată pînă şi peste masa de negocieri, printr-un şir de microfoane.
Cînd exponatele se trezesc
De la încremenirea în starea de fapt, evidentă în DMZ, s-a trecut rapid la conflict deschis. Pentru cîteva zile, zona maritimă dintre cele două Corei părea a fi sursa unui război deschis, în toată regula. Iar în plan internaţional, s-a trecut rapid de la tăcere la prognoze alarmiste despre declanşarea unui război nuclear, poate chiar al treilea război mondial. Prognoze hazardate pentru că, la o analiză atentă, nici una dintre Corei nu îşi permite un război deschis, iar ţările apropiate de dosarul coreean, China şi SUA, nici atît. E drept că un grad ridicat de îngrijorare era justificat, de vreme ce este vorba despre un regim relativ imprevizibil care deţine capacităţi nucleare. În lipsa unui acord de pace, incidentele nu au lipsit din 1953 pînă acum, inclusiv cel din martie, cînd Coreea de Nord a fost suspectată că a scufundat o navă sud-coreeană. Atunci au murit 44 de oameni. Atacul Phenianului din 23 noiembrie a radicalizat opinia publică de la Seul care deja catalogase drept un eşec aşa-numita sunshine policy – „politica razelor de soare“, promovată de fostul preşedinte sud-coreean Kim Dae Jung. Era vorba despre o strategie de apropiere, inclusiv economică, dintre cele două Corei, prin care se spera că vor fi atenuate tensiunile politice, iar Phenianul ar renunţa, în final, la cursa nucleară. Ideea era un joc al presiunilor şi al recompenselor, o politică încurajată de China. Dar la Seul răbdarea pare să se fi sfîrşit. Vara trecută, Phenianul a cerut reluarea ajutoarelor, dar cererea a fost ignorată la Seul. Şi, ca de obicei, indiferenţa nu a rămas netaxată – o posibilă explicaţie pentru tirurile de artilerie care au lovit insula sud-coreeană, pe 23 noiembrie. Este – cred unii – felul Phenianului de a spune că vrea să negocieze. De altfel, imediat după atacul Phenianului, un purtător de cuvînt al Ministerului chinez de Externe a declarat că este imperativ, în condiţiile actuale, să reînceapă negocierile, cît mai curînd. China este un jucător extrem de important şi singurul cu influenţă asupra Phenianului. Mulţi analişti sud-coreeni consideră că şi Statele Unite ar putea să determine o schimbare în atitudinea Phenianului printr-un fel de Marshal Plan.
„Administraţia Bush doar a vorbit dur, dar în practică nu a făcut nimic, administraţia Obama poate însă să aibă o atitudine mai flexibilă; de exemplu, asistenţa financiară pentru Coreea de Nord ar fi un stimulent foarte puternic, o versiune nord-coreeană a Planului Marshal, cu condiţia ca Phenianul să ia măsuri care să arate bună-credinţă“ – consideră Choi Kang, profesor la Institutul pentru Afaceri Externe şi Securitate Naţională de la Seul. Dar nu este clar care a fost scopul atacului nord-coreean. Pe de o parte, ar putea fi interpretat ca un semnal că Phenianul nu poate fi ignorat. Este posibil ca, în condiţiile în care situaţia economică este cumplită în Coreea de Nord, în izolare şi cu oameni care pur şi simplu mor de foame, Phenianul să vrea să forţeze, astfel, reluarea ajutoarelor. La fel de probabil este ca Phenianul să fi vrut să se asigure că nimeni nu încearcă să intervină din exterior, într-o perioadă neclară din punct de vedere al succesiunii la putere. Există informaţii potrivit cărora liderul nord-corean Kim Jong-il ar fi grav bolnav şi încearcă să pregătească terenul pentru fiul său mai mic, Kim Jong-un. Prin urmare, principala grijă a liderului nord-coreean ar fi să asigure o tranziţie de putere care să nu clatine ultimul regim comunist de tip stalinist din lume, iar potrivit analiştilor sud-coreeni, atacul din 23 noiembrie şi anunţul precedent al Phenianului că deţine noi facilităţi de îmbogăţire a uraniului pentru bombe nucleare sînt manevre care au ca scop să ţină departe străinii şi Seulul, în această perioadă de fragilitate şi tranziţie pentru puterea de la Phenian. Oricum, este clar că fără o reală implicare a SUA şi a Chinei, războiul dintre cele două Corei are toate şansele să rămînă un muzeu care se animă brusc, din cînd în cînd. Dar, deşi SUA şi-au manifestat sprijinul fără echivoc pentru aliatul sud-coreean, nu par să aibă o soluţie şi nici o preocupare reală, în condiţiile în care sînt confiscate de alte teme presante ca Afganistanul, Iranul şi restartarea relaţiei cu Rusia sau de blocajele politice şi economice interne. În ce priveşte relaţia Beijingului cu Phenianul, ea este destul de neclară: pe de o parte, China şi Coreea de Sud au semnat, chiar în ziua atacului asupra insulei sud-coreene, un acord economic şi comercial, pe de altă parte, documente scoase la iveală pe Wikileaks arată o răcire în relaţiile dintre Beijing şi Phenian. Aşa că starea de fapt nu pare să aibă şanse să se schimbe prea curînd.
Carmen Gavrilă este jurnalistă la Radio România.
