Căpşunica, veneticul din partea locului
E un fapt ştiut că vinurile europene din zilele noastre se datorează, în bună parte, viţei nord-americane. După flagelul filoxerei aduse din America în a doua jumătate a secolului XIX, tot de acolo a sosit şi antidotul: butaşi străvechi de vitis vinifera, altoiţi cu soiuri americane, rezistente în mod natural la parazitul veştejitor de frunză. Dacă transplantul de viţă americană e, mai degrabă, o reîntoarcere decît o alienare a viţei europene (vitis vinifera) – care a fost, în fond, importată de americani de pe bătrînul continent la începutul secolului XVII –, ingredientul cu adevărat străin al noului altoi e vitis labrusca – o viţă sălbatică, rezistentă la filoxeră, descoperită de colonişti odată cu America, la început de secol XVI.
Odată cu filoxera, un nou strugure – cu coaja groasă, miezul zgîrcios şi parfumat, şi vinul rubiniu-deschis, ca zmeurata – s-a răspîndit fulgerător în Europa. În Italia, i s-a spus fragolino. În Austria, noul soi s-a chemat Uhudler (de la Uhu – buhă, spune o legendă, căci cei ce-l beau aveau a doua zi cearcăne care aminteau de ochii păsării de noapte) sau Heckenklescher (de la Hecke – tufiş, boschet, după viţa robustă şi nepretenţioasă folosită şi ca gard viu, ori, spun alte legende, fiindcă băutorii sfîrşeau, adesea, prăbuşiţi în tufişuri) şi a devenit marcă înregistrată şi protejată a regiunii Burgenland.
Un alt nume pentru exoticul vitis labrusca, Uhudler-ul chezaro-crăiesc sau fragolino-ul italian e, nici mai mult nici mai puţin, căpşunică. Căpşunica noastră cea de toate toamnele s-a consacrat în Austria şi e, la origini, americană.
