Călător prin Bucureşti. Chiriaşul
Constantin Brâncoveanu, Nicolae Grigorescu, Apărătorii Patriei, Panduri, iar Brâncoveanu, Grozăvești, Luică, Băneasa și, în final, Piața Muncii. Pare o simplă enumerare a unor cartiere din București. Ordinea aceasta, însă, reprezintă zonele în care O. a locuit: pe alocuri cîteva săptămîni sau luni, iar în ultima vreme ani. În gazdă pe la „băbuțe“, camere de cămin, care mai populate, care mai aerisite, chirii, iar cămine, gîndaci, zugrăveli și mobilă, colegi de cameră sau de apartament, ghivece cu flori. Începutul era simplu, un rucsac și voie bună. Trecerea anilor a îngreunat periplul bucureștean: rucsacului i s-au mai adăugat un frigider, cărți, haine și multe alte lucruri pe care nu te-nduri să le arunci la o nouă mutare. Că doar sînt ale tale. În toamna acestui an, pentru O. se fac 11 ani de studenție, cu primele locuri de muncă și avansări în carieră, perindați prin diferite colțuri ale Capitalei. În sfîrșit, se simte bine în apartamentul pe care-l închiriază de aproape doi ani, poate pentru că l-a luat de la zero: curățenie, zugrăveală, instalații, mobilă. Vechiul locatar a luat totul, iar ce nu a putut lua, a spart. Poate fi de înțeles – proprietarul actual a cumpărat apartamentul la licitație, iar în posesia sa a intrat cu ajutorul jandarmilor. De atunci însă e liniște, poate doar cîteva scrisori de la recuperatori de creanțe, cu destinatari diferiți, mai apar în cutia poștală.
Chiar dacă statornică în ultimul timp, experiența de chiriaș pe care O. a avut-o în ultimul deceniu este de departe neîncheiată. Provizoratul se resimte preponderent la finalul fiecărei luni, cînd ia chipul proprietarului și se materializează în suma de bani datorată. Perspectiva unui împrumut de la o bancă pentru cîteva decenii este privită în continuare cu rezerve, iar decizia este amînată.
Aventura locuirii cu chirie
Capitala este obișnuită cu nou-veniții. Facultățile și căminele de studenți sînt o bună pepinieră de noi și noi chiriași, dar nu singura. Apartamentele decomandate sînt preferate de chiriașii novici, întrucît permit împărțirea costurilor și obligațiilor asociate locuirii (chiria, întreținerea, curățenia) și oferă în același timp un oarecare sentiment de intimitate. Fiecare are camera sa, iar ușa este o graniță de netrecut. Un amalgam între fosta viață de cămin, cu petreceri și interacțiune constantă între colegi, și ceea ce a lipsit de acolo – un spațiu propriu, un univers doar al tău. Pusă permanent în comparație cu experiența din cămin, chiria oferă mai multă stabilitate și siguranță.
Deznodămîntul aventurii locuirii cu chirie diferă în funcție de perspectiva cărui chiriaș o luăm în calcul. Dacă ne raportăm la un etalon precum cel al unei locuințe în proprietate, chiria este o soluție binevenită, temporară și ulterior problematică dacă devine statornică de-a lungul trecerii anilor. În acest caz, apare permanent balanța discursivă între chirie și rată, unde chiria reprezintă a arunca bani în vînt, iar rata – promisiunea unei act de proprietate: „Nu are sens să plătesc chirie la nesfîrşit. Bani să strîng stînd cu chirie e imposibil, că nu poţi să plăteşti şi chirie, şi să mai strîngi şi bani, şi atunci am zis că, decît să plătesc chirie 30 de ani sau eu ştiu cît, pînă, chipurile, aş reuşi să strîng banii, deşi mă îndoiesc, mai bine plătesc la casa mea, măcar peste 30 de ani e a mea, am rămas cu ceva“, după cum explică o tînără de 29 de ani care a luat decizia de a face un credit bancar. Dintr-o altă perspectivă, chiriașul se bucură de mai multă mobilitate, are acces la o mai mare diversitate rezidențială, poate opta mai ușor pentru schimbări în materie de carieră, mai ales cele care țin de deplasări de scurtă sau chiar de lungă durată. Locuirea cu chirie este deseori asociată și cu deschiderea spre noi experiențe de viață: „Se schimbă prioritățile pe măsură ce trece timpul, ți se schimbă interesele, probabil aș vrea să diversific puțin experiența asta de a locui în București, sau poate în altă țară, să încerc și alte lucruri, nevoia asta de nou…“, povestește P., cu un credit imobiliar de 30 de ani în posesie.
Ceea ce marchează însă experiența locuirii cu chirie și conferă o oarecare notă ironică și chiar negativă acestei „aventuri“ este statutul incert al chiriașului, lipsa unor reglementări clare cu privire la modalitatea de închiriere, la obligațiile părților și la respectarea lor. În 2014, conform datelor Eurostat, procentul oficial al chiriașilor din România ajungea la 3,9%. Închirierea la negru este în continuare o practică destul de răspîndită, deseori contractele (cele existente și înregistrate la administrațiile fiscale) prevăd o valoare a chiriei mult mai mică decît cea percepută în mod real – pentru reducerea taxelor achitate către stat –, iar înțelegerile mutuale și strîngerile de mînă iau locul unor acte cu obligații și responsabilități de ambele părți. Intermedierea relației de către o agenție imobiliară nu schimbă în general procesul deja încetățenit. Iar cînd legătura dintre proprietar și chiriaș este reglată preponderent prin propriile percepții cu privire la ce trebuie să ofere un proprietar de apartament dat spre închiriere sau la cum trebuie să păstreze chiriașul spațiul pentru care plătește, inevitabil apar fricțiuni între cei doi. Neînțelegerile sînt multe și țin fie de condițiile de trai pe care proprietarii le pun la dispoziție contra chiriei, fie de relația pe care cele două părți ajung să o aibă: „Să te trezești în timpu’ nopții, că nu poți să dormi din cauza frigului, nu doresc nimănui. Groaznic! Niște covoare foarte nasoale pe jos, mobila bunicii care mirosea a naftalină, groaznic! Aragazu’, din ăla foarte-foarte vechi, care era ruginit. Dar, în schimb, proprietara, dom’le, tre’ s-avem grijă de apartamentu’ ei, și venea foarte des pe la noi fără să ne anunțe, ca să verifice ea apartamentul“, rememorează o tînără chiriașă experiența avută într-un cartier bucureștean.
Acolo unde relația proprietar-chiriaș este una de putere, locuința închiriată va fi permanent un teritoriu contestat. Pentru proprietar, apartamentul poate reprezenta un depozit de obiecte nefolosite, cu spații sau camere încuiate la care nu are acces chiriașul sau chiar un loc de dormit în caz de nevoie. Pentru chiriaș, casa necesită schimbări și personalizări pentru a fi locuită și pentru a oferi acel sentiment de „acasă“. La care se mai adaugă și nemulțumirea că nu are acces deplin la spațiul pentru care plătește lună de lună. Coroborarea acestei tensiuni cu absența unui contract dă mînă liberă proprietarilor de a decide, fără drept de apel, încetarea perioadei de închiriere.
A fi proprietarul unei locuințe date spre închiriere este mai degrabă o sursă de venit, și mai puțin una de obligații față de chiriaș. Piața chiriilor din Capitală este alcătuită în mare parte din locuințe dobîndite în plus, moștenite sau nu de către proprietari, care rareori devin oficial rentieri. Practica închirierii apartamentelor luate în credit, cu o valoare a chiriei care o compensează pe cea a ratei (și, cu puțin noroc, a unei părți din propria chirie), este tot mai des întîlnită printre debitori. Bineînțeles, contractele și taxele aferente nu își au locul nici aici. Trecînd rapid din postura de chiriaș spre cea de proprietar și marcați în același timp de presiunea lunară a ratelor bancare, vechii chiriași / noii proprietari nu fac decît să perpetueze modelul.
Natalia Negru este absolventă a Masteratului de Antropologie de la SNSPA şi coordonatoarea volumului colectiv De la stradă la ansambluri rezidențiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan, publicat în 2016 la Editura ProUniversitaria (disponibil online la www.bucharesthousingstories.ro).
Foto: B. C. Cazaciu
Acest articol are la bază rezultatele cercetării „Case Vii. Diversitatea culturală a spaţiilor de locuit din Bucureşti şi împrejurimi“ publicate în volumul De la stradă la ansambluri rezidențiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan. Proiectul Case Vii este realizat în cadrul Programului PA17/RO13 „Promovarea diversităţii în cultură şi artă în cadrul patrimoniului cultural european“, finanţat prin intermediul Granturilor SEE 2009-2014. Proiectul este coordonat de Asociaţia VIRA, în parteneriat cu Asociaţia Mişcarea pentru Acţiune şi Iniţiativă Europeană și cu Muzeul Naţional al Ţăranului Român.
