Bătrînul şi undiţa

Fragmentul de faţă este o avanpremieră din jurnalul de călătorie Trei săptămîni în Anzi, apărut la Editura Humanitas, care va fi lansat pe 10 noiembrie, de la ora 19, la Librăria Cărtureşti Verona.

Cabo Blanco, 28 mai. Drumul prin deșertul presărat cu pompe petroliere şi străbătut de conducte de petrol oferă imaginea succesiunii nesfîrșite a colinelor fără vegetație – conuri enorme de pămînt printre care şoseaua Panamericana șerpuiește, urcă și coboară ca într-o scenă alternativă din Zabriskie Point. La un moment dat, șoseaua se lasă abrupt înspre oceanul în largul căruia sondele petroliere seamănă cu țînțarii de apă. La poalele podișului se află Cabo Blanco, un sat pescăresc care este doar o înșiruire de barăci, acoperite cu stuf, tablă ondulată și antene-satelit, cu rufe colorate întinse pe sîrmă la soare. În larg se văd bărcile de pescuit, dar și cîteva ambarcațiuni cu vele, căci Cabo Blanco, poartă acum şi supranumele de Capitală a pescuitului la velă. În anii ’50 locul era celebru pentru pescuitul marlinilor gigantici. Aici s-a stabilit recordul pentru cel mai mare peşte prins vreodată de mîna omului – un marlin negru (sau peștele cu cioc, Istiophoridae) de şapte sute de kilograme; dar nu pentru asta am venit aici.

E încă devreme cînd ajungem. Soarele deja arde, dar satul e încă amorțit. Cîțiva copii adună gunoaiele și ambalajele aruncate pe marginea drumului în ceea ce pare o acțiune civică organizată de școală. Străbatem satul de la un capăt la altul, dar în zece minute vedem tot, inclusiv un centru de sortare a peștelui, și nu găsim nici o urmă din ceea ce căutăm. E pustiu. Pescarii sînt probabil deja pe mare, iar femeile rămase acasă lenevesc la umbră sau în curțile din spate.

Pe veranda unei case vopsite în portocaliu și albastru, așezat într-un balansoar, un bătrînel cu șepcuță și ochelari își lustruiește undița cu un ștergar. Îl întrebăm dacă putem lua micul dejun la vreun local și bătrînul ne face semn cu mîna să o ținem tot înainte. Restaurantul însă nu s-a deschis, așa că ne reluăm plimbarea prin sat. Troița din centru înfățișează o grotă albastră în care un Iisus puber, cu mîinile la spate și privind în sus cu seninătate, pare că se relaxează în timp ce sîngele se scurge din cele trei răni făcute deasupra inimii, sub coasta stîngă și în coapsa dreaptă. Ne plimbăm pe pontonul de lemn și urmărim în apa calmă și limpede a oceanului cum țestoasele înoată cu grația lor greoaie. Ne întoarcem în sat și M. se duce să vorbească cu una dintre cele două fete care par să coordoneze activitatea de ecologizare a elevilor. Îmi face semn să mă apropii. „Hola, que tal? Am auzit că pe aici ar fi trecut scriitorul american Ernest Hemingway, es verdad?“ „Si claro, señor Hemingway a venit de multe ori la noi în sat. Avem și o statuie la intrare, n-ați văzut-o? La școală pregătim chiar și o expoziție cu fotografii de epocă, dar mai bine vă duc la señor Máximo, a pescuit cu el…“, ne spune fata. „Cu cine?“, întrebăm noi în cor. „Con señor Hemingway.“ „Dar cîți ani are señor Máximo?“ „93, poate 94… A rămas ultimul de la noi din sat care l-a cunoscut pe señor Hemingway, plecau împreună la pescuit cu barca pe mare…“

Pe fată o cheamă Karem și nu lucrează la școală, ci la un centru de informare turistică din Talara. S-a născut aici din sat, unde tatăl ei ține restaurantul, și a venit să-i dea o mînă de ajutor prietenei sale care e învățătoare. Fetele o iau înainte și le urmăm uluiți de norocul care a dat peste noi. După cîțiva zeci de metri ne oprim în fața căsuței portocaliu-albastre pe veranda căreia señor Máximo continuă să-și lustruiască undița cu șervetul. „Señor Máximo, începe Karem, dînșii au venit să le povestești despre Hemingway.“

În pragul casei apare și señora Gabriela cu o cîrpă în mîini și ne invită înăuntru. Karem îl ajută pe señor Máximo să se ridice din balansoar și să sprijine undița de peretele pe care este pictat un pește albastru într-un chenar alb. Camera are tavanul înalt, este răcoroasă și miroase a vechi. Pereții au un tapet floral, iar podeaua este de gresie. Lîngă patul nefăcut, lipit de perete, se află cîteva scaune; în mijlocul camerei, o masă acoperită cu mușama, iar lîngă peretele opus, un dulap, două fotolii mici și un raft pe care se află cîteva cofraje cu ouă. Pe măsuța rotundă din colț este amenajat un mic altar plin de ornamente și icoane cu Fecioara Maria, cu Divino Niño Jesús și cu Virgen de la Candelaria. Pe unul dintre pereți sînt înrămate fotografii de familie, tăieturi cu articole de ziar și diplome care-i menționează numele („Máximo Jacinto Fiestas – El Pescador Artesanal de Año“), un afiș electoral cu calendar, felicitări („Para El Mejor Papá“, „Para Mi Querido Papá“), cîteva icoane și un ceas de perete. Din tavan coboară un cîrlig lung de care este agățat un cîntar de piață. Señor Máximo ne cheamă lîngă perete și pune degetul pe fotografiile alb-negru în care apare alături de scriitor. Pe perete se mai află și un portret cu el tînăr și îl recunoaștem cu ușurință lîngă Hemingway şi soţia lui Mary Welsh, mai ales datorită urechilor sale ușor clăpăuge. O sacoșă colorată atîrnă de un cui pe perete, iar Karem se întinde să o dea jos atunci cînd scot aparatul să fotografiez fotografiile, dar M. o oprește: „Muy auténtico!“

Orb de un ochi, rămas aproape fără dinți și slăbit, cu mișcări și gesturi nesigure, señor Máximo abia vorbește și nu ne încumetăm să-i punem prea multe întrebări ori să-i cerem povești de pescuit. Ne mulțumim să-l ascultăm vorbind cu înflăcărare, mai ales că nici nu prea înțelegem ce spune. Nu ne e clar dacă Hemingway i-ar fi dăruit o undiță adusă de la Miami sau dacă şi-a cumpărat-o singur, nici dacă e vorba de cea lăsată pe verandă sau de alta. Ne mai spune că scriitorul era un bărbat voinic, dintr-o bucată, căruia îi plăcea să bea whisky Johnnie Wal­ker „uneori direct din sticlă“ şi cocktailuri Bloody Mary. Mă pregătesc să-l fotografiez între altarul religios, sacoșa roșie agățată de perete și cofrajul cu ouă de pe raft. Dar, așezat în fotoliu, bătrînul tocmai ne arată cum s-a sinucis Hemingway declanșînd cu degetul de la picior trăgaciul puștii vîrîte sub bărbie. Señor Máximo pare obosit și ne retragem strîngîndu-i ușor mîna uscățivă. În urma noastră, bătrînul îşi reia locul în balansoarul de pe verandă, apucă undița și continuă să o lustruiască cu ștergarul.

Cabo Blanco Fishing Club

Karem ne invită la restaurantul tatălui ei: „Ne așteaptă cu pește proaspăt și cu bere rece“. Soarele arde și abia acum ne dăm seama ce răcoare era în casa lui señor Máximo. Restaurantul tatălui lui Karem se numește Black Marlin și pe unul dintre pereții de bambus se află un panou cu alte fotografii înfățișîndu-l pe Hemingway și diverse capturi de marlini. Tatăl lui Karem ne recomandă să ne așezăm la o masă de unde putem urmări la televizorul de deasupra barului un scurt documentar american de televiziune din anii ’50 despre pescuitul în Cabo Blanco. La un moment dat, ne arată cu degetul pe ecran un pescar cu pălărie albă aflat pe puntea vasului chiar în spatele naratorului, celebrul jucător de baseball Ted Williams: „Es Señor Máximo!“ În documentar apare un anume Cabo Blanco Fishing Club, unde erau găzduite celebritățile americane atrase aici de poveştile cu marlini fabuloşi: Marilyn Monroe, Nelson Rockefeller, Hemingway al nostru…

„Unde era acest Cabo Blanco Fishing Club?“, întrebăm noi. „Nu este departe, dincolo de coasta farului“, ne spune tatăl lui Karem. „Nu este departe?! Mai există? Adică putem merge pînă acolo să-l vedem?“, întrebăm noi în cascadă. „Si claro! Dar e în paragină, n-a mai rămas mare lucru de văzut…“

Karem ne aduce o monografie în spaniolă a satului Cabo Blanco, xeroxată și copertată. Nu avem răbdare să citim prea multe din ea, o răsfoim, apoi plătim prînzul, îi mulțumim tatălui ei pentru tot, iar pe ea o întrebăm dacă nu vrea să ne arate drumul şi să ne însoțească pînă la club. Karem acceptă și, pînă la urmă, vine cu noi și prietena cu copilul ei în vîrstă de 4 5 ani. Băiețelul are o tricicletă de plastic care trebuie împinsă de la spate și, cum M. este grozav cu copiii, preia cu bucurie rolul de baby-bicycler. Ieșim din sat pe un drum prost asfaltat și sub un soare torid într-o combinație care cu greu ar trăda realitatea: doi bărbați cu două femei și un copil pe o tricicletă galbenă.

Hemingway şi marlinul negru

Plasat pe coasta Pacificului în apropierea locului unde se întîlneau curentul rece Humboldt şi curentul cald venit dinspre Ecuador, Cabo Blanco devenise în anii ’50 capitala mondială a pescuitului. Marlinul negru era atras de mulţimea de ton, sardine şi macrou care se hrăneau cu anşoa prezentă în zonă din abundenţă. Nicăieri în lume nu se prindeau, atît de aproape de ţărm, cu asemenea uşurinţă şi atît de mulţi marlini gigantici. Fotografiile cu marlini negri, atîrnînd de braţul macaralelor bărcilor de pescuit, avînd numele locului şi greutatea vopsite în alb pe piele, au început să se răspîndească în toată lumea. În 1953, industriaşul Alfred Glassell Jr. a stabilit aici recordul mondial, încă nedoborît, pentru cel mai mare peşte prins vreodată: un marlin negru în greutate de 709 kg. În acelaşi an a deschis şi Cabo Blanco Fishing Club, un club mic, exclusivist şi luxos ai cărui membri, în general, oameni de afaceri americani, cotizaseră la ridicarea lui pe un teren închiriat de la compania peruană Lobitos Oil.

Clubul avea puţin peste treizeci de membri şi doar invitaţii acestora erau primiţi. Se ajungea greu: nouă ore de zbor de la Miami la Talara, de unde se lua maşina pentru alte cîteva ore de drum prin deşert. Lista invitaţilor celebri la Cabo Blanco Fishing Club îi număra, printre alţii, pe Marilyn Monroe, John Wayne, Humphrey Bogart, Joe DiMaggio şi Ernest Hemingway. Regulile de pescuit ale clubului erau foarte stricte şi nu doar în ceea ce privea echipamentul tehnic: „Pescuitul este permis doar între orele 9 şi 17. Nici o barcă nu poate rămîne în larg după această oră, decît dacă încă se mai luptă cu un peşte“ sau „Ţinuta nu e obligatorie. Nu e necesară purtarea cravatelor şi a vestoanelor“ sau „Doamnele sînt binevenite la club, fie că pescuiesc, fie că însoţesc un membru sau vreun invitat de-ai săi.“

Ernest Hemingway a ajuns la Cabo Blanco în dimineaţa zilei de 16 aprilie 1956. Fotografiile de pe aeroportul din Talara îl arată purtînd cravată neagră şi şapcă albă. S-a cazat în aceeaşi zi la club, în camera nr. 5, ca invitat al lui Kip Farrington, jurnalist şi pescar sportiv (autorul cărţii Fishing with Hemingway and Glassell, 1971), iar după-amiaza era deja în larg, la pescuit. Hemingway venise însoţit de Mary Welsh, a patra sa soţie (care avea să rămînă văduvă peste doar patru ani), şi de alţi cîţiva prieteni cubanezi. Scopul venirii sale la Cabo Blanco era filmarea ecranizării Bătrînul şi marea (în regia lui John Sturges, cu Spencer Tracy în rolul pescarului Santiago) după romanul său omonim inspirat de o poveste de pescuit cubaneză, apărut în urmă cu cîţiva ani. Studiourile Warner Brothers căutau un loc unde puteau filma un peşte de mărimea celui din carte, după ce eşuaseră pe coasta cubaneză, iar Cabo Blanco părea ultimul loc unde ar mai fi putut încerca. N-a fost să fie: marlinul din filmul pentru care Spencer Tracy a fost nominalizat la Oscar e un mulaj.

Hemingway a pescuit în fiecare zi, de dimineaţa pînă seara, reuşind să prindă un marlin de 400 de kg cu care s-a fotografiat pe iahtul Miss Texas. Patronul clubului, Alfred Glassell Jr., îl evoca mai tîrziu într-un interviu: „Nu-l cunoşteam foarte bine, dar am pescuit împreună cu el. Era un pescar dat dracului! Se trezea dimineaţa devreme şi muncea pînă noaptea tîrziu. Dar a şi băut la greu, era un mare băutor! Ăsta a fost unul dintre motivele pentru care m-am bucurat să-l invităm la club. Nota lui de plată de la bar ne-a acoperit cheltuielile clubului pe un an de zile. Ca patron, trebuie să spun că am fost teribil de încîntat.“ Barmanul clubului îşi amintea că scriitorul obişnuia să bea whisky-ul şi apa din pahare diferite, că gustase pisco sour şi îi plăcuse muzica cumbia. Hemingway a stat la Cabo Blanco Fishing Club treizeci şi două de zile.

În anul de vîrf 1969, în apele de la Cabo Blanco s-au pescuit douăsprezece milioane de tone de anşoa, aproape un sfert din producţia mondială. Pescuitul industrial a condus relativ repede la scăderea drastică a planctonului şi, în urma schimbărilor masive produse în lanţul trofic de El Niño, Cabo Blanco şi-a pierdut renumele de capitală mondială a pescuitului. Guvernul peruan socialist din anii ’60 a naţionalizat compania petrolieră Lobitos Oil şi a revendicat terenul pe care era construit clubul americanilor, care în lipsa marlinului şi a vedetelor nu ar mai fi exercitat oricum nici o atracţie. La sfîrşitul anilor ’70, un surfer peruvian a descoperit că valurile de aici sînt replica celebrelor Banzai Pipeline din Hawaii, astfel că în anii ’90 se ştia deja că, la cinci zile distanţă de Hawaii, valul ajunge pe coasta peruană, iar surferii au preluat rolul pescarilor de altădată. Cabo Blanco a pierdut marlinul, dar a rămas cu valurile şi, mai ales, cu o legendă.

Amplasat pe un mal prăfos deasupra oceanului, cu o conductă de petrol traversînd drumul pe unde altădată cozile de marlin erau ridicate pe stîlpi de lemn, clubul arată dezolant: un living cu bar și șemineu, camere cu terasă la etaj și o piscină în curte. Deasupra intrării se văd urmele literelor numelui, dar ușa e încuiată și nici un geam spart pe unde am putea intra. M. și cu fetele rămîn în curtea cu piscină, dar eu dau un ocol prin spate, forțez o ușă de serviciu blocată prin interior cu trunchiul unui bambus și în curînd le fac cu mîna prin geamurile prăfuite din spatele barului de lemn. Poți ghici decorul de altădată: parchetul, barul de lemn, panoplia unde odată era agățat marlinul iconic, scara interioară care duce la dormitoarele de la etaj unde nu se mai află decît numerele prinse de uși și cîteva lămpi de perete. Instalațiile sanitare au fost smulse, la fel și ușile dulapurilor. Geamuri sparte, parchet sărit, tencuială căzută, praf și nisip adus pe vînt. Doar semnul cu numărul 5 stă încă bine prins în uşa a cărei vopsea a crăpat de la umezeală. La subsol, unde odată se afla bucătăria, n-a mai rămas decît faianța albă de pe pereți, spartă în cîteva locuri, o chiuvetă de fier și un frigider răsturnat, mîncat de rugină. Piscina din curte, pe fundul căreia zace cu gura în jos un lighean de plastic, s-a păstrat cel mai bine, doar gresia de pe margine s-a spart în cîteva locuri.

Dau roată cu privirea și încerc să-mi imaginez: la barul ăsta beau Hemingway, şi Bogart, şi Wayne, în piscina asta înota Marilyn… Dar e prea cald şi imaginaţia-mi picoteşte.

Karem cu prietena ei și cu băiețelul se întorc în sat, iar noi rămînem să facem baie în ocean în dreptul clubului. Undeva în larg, înspre sat, se vede Miss Texas, iahtul de pescuit al lui Hemingway, care, între timp, a fost recondiţionat, devenind simbolul plutitor al unei lumi trecute…