Avem o clădire nouă. Ce facem cu ea?

Un grup de 18 tineri artişti – actori şi regizori – care au participat la programul 9G la TNB dedicat în intenţie tinerei generaţii de creatori din teatru au trimis recent o scrisoare deschisă în care detaliază cum a avut loc acest proiect, primul de acest gen organizat la Teatrul Naţional din Bucureşti. Scrisoarea arată că programul, creat pentru a încuraja noua generaţie, a sfîrşit prin a produce exact efectul contrar: respectiv descurajarea participanţilor. 

Deşi intenţia era bună, premisele proiectului erau eronate: li se oferea tinerilor o scenă, trei săptămîni de repetiţii, zero buget şi „şansa“ ca spectacolele lor realizate în aceste condiţii să fie jucate de trei ori fără ca artiştii să fie plătiţi şi vizionate de o comisie de la TNB care să decidă dacă rămîn sau nu în repertoriu. 

Prima observaţie e una de bun-simţ: în situaţia în care teatre din toată ţara cu bugete mai modeste decît TNB organizează de mai multă vreme concursuri pentru tinerii regizori în condiţii decente, cu buget de producţie şi garanţia intrării în repertoriu a creaţiilor lor, îndeplinindu-şi astfel misiunea înscrisă în caietul de sarcini al fiecărei instituţii publice finanţate de la stat, TNB a schimbat abuziv regula jocului comportîndu-se ca un teatru privat. Condiţia pentru includerea în repertoriul de aici ţine exclusiv de BANI: „În urma reprezentaţiilor cu public şi cu acordul Consiliului artistic al TNB, spectacolul poate fi preluat pentru o stagiune (cu posibilitatea de prelungire a contractului) în repertoriul Sălii Mici, în Stagiunea 9G la TNB, beneficiind de

“ (sublinierea mea). Oare se aplică aceste reguli şi la spectacolele pentru care se cheltuiesc bugete de zeci de mii de euro pe „prima scenă a ţării“? Bineînţeles că nu! La o minimă analiză a repertoriului din ultimii ani se poate vedea că există spectacole cu bugete enorme care s-au jucat doar de cîteva ori, chiar dacă au beneficiat de susţinerea aparatului de promovare al TNB, nimeni fiind preocupat să recupereze ceva din sumele cheltuite. Cînd e vorba însă de tinerii creatori, investiţiile sînt minime, cheltuielile de promovare sînt lăsate în seama lor, iar numărul de spectatori condiţionează programarea. Această dublă măsură aplicată creatorilor invitaţi pe scenele TNB este măsura dispreţului cu care sînt trataţi, de fapt, tinerii artişti şi expresia flagrantei lor discriminări. 

Un alt aspect, ceva mai greu de observat, ţine de însăşi dinamica repertorială din ultimii ani a TNB şi îi condamnă, de fapt, pe tinerii creatori participanţi la proiectul 9G la TNB la un compromis artistic fără de care nu pot „accede“ la scena pe care e firesc să viseze a se afla. În scrisoarea trimisă de ei se arată că promisiunea libertăţii de creaţie a făcut ca programul să le pară interesant: „Teatrul Naţional propunea însă anul trecut o formulă nouă, axată pe ideea că tinerii artişti au ocazia de a lucra în condiţii de teatru profesionist proiecte care îi reprezintă, neîngrădite de o tematică repertorială sau estetică anume, ceea ce l-a făcut tentant pentru noi, tineri artişti aflaţi într-o perpetuă căutare de spaţii, resurse financiare şi disponibilitate din partea teatrelor, în general, pentru experiment şi cercetare.“ 

În realitate însă, cînd ani de zile publicului acestui teatru i s-au oferit în mare proporţie spectacole comerciale, construite pe principiul vedetei – iar asta în toate sălile teatrului, nici una avînd vreun specific anume, nici una fiind destinată în mod programatic experimentului, noilor căutări formale sau noilor metode de lucru în teatru –, cum ar trebui oare să arate un spectacol ca să fie acceptat de acest public gata format (şi format eronat, fără deschidere la nou)? Din start, proiectele acestor tineri nu aveau şanse decît dacă respectau formula comercială pe care se bazează repertoriul TNB, urmînd să fie vizionate de o comisie care aderă total la principiile de construire a acestui repertoriu (fiindcă dacă nu ar adera, nu s-ar mai afla acolo). În plus, anul acesta s-a revenit asupra formulei, adăugîndu-se în anunţ, după menţiunea privind „libertatea de a propune o estetică proprie“, două precizări ce setează de fapt adevăratele reguli, principii de bază pentru o abordare cvasi-tradiţionalistă: „constituie un avantaj conceptul de spectacol care mizează în special pe arta actorului“ şi, mai grav, „spaţiul Sălii Mici va fi folosit în formula de scenă italiană“. 

O adevărată cursă din care se salvează cine poate 

Aşa cum se arată în scrisoarea făcută publică de tinerii creatori şi devenită virală: „Ceea ce ar trebui precizat în anunţul noii ediţii este că echipele trebuie să gîndească proiecte vandabile, că dacă vor ca aceste proiecte să rămînă în repertoriu, trebuie să ştie să-şi facă promovare singure şi pe banii lor şi, în general, să se plieze pe profilul repertorial al Teatrului Naţional şi să nu se aştepte, de fapt, la un sprijin real din partea unui teatru profesionist.“ 

Acestea sînt motivele pentru care oferta TNB – aflată acum la cea de-a doua stagiune –, deşi pare o şansă, este mai degrabă o iniţiativă mercantilă a unei instituţii care încearcă să-şi acopere găurile de repertoriu profitînd de naivitatea şi entuziasmul unor tineri care nu-şi găsesc locul într-un context teatral care, deşi finanţat de stat, funcţionează aberant ca o piaţă comercială. 

Tocmai cînd terminam articolul de mai sus şi mă pregăteam să-l fac public, o nouă scrisoare deschisă care priveşte direct TNB-ul a apărut online. Un cunoscut dansator şi coregraf, fost director al CNDB, Mihai Mihalcea, alias Farid Fairuz, cere revenirea Centrului Naţional al Dansului în noua clădire a TNB, de unde la începerea şantierului a fost evacuat forţat, în ciuda protestelor comunităţii dansului din România. Dincolo de necesarul gest reparatoriu (TNB are mai multe săli decît îi sînt necesare, iar CNDB e nevoit să închirieze un spaţiu minuscul), scrisoarea atrage atenţia asupra profundei inechităţi ce guvernează lumea artistică de la noi, în ceea ce priveşte resursele: „Mii de tineri extrem de talentaţi şi cu un uriaş potenţial se zbat în mizerie, fără resurse şi mijloace de producţie, iar dumneavoastră faceţi şapte săli de spectacol în care n-aveţi ce să programaţi. Ştiţi cîţi tineri actori stau pe la uşile teatrelor sau nici măcar acolo, că sînt aproape mereu închise? Mai aveţi şi subvenţie publică în jur de 20 milioane lei! Şi tot nu vă ajunge. Vreţi acum şi mai mult personal, şi mai multe resurse. Noi nu avem studiouri de artist, n-avem unde să ne repetăm spectacolele pe care le prezentăm prin străinătate, n-avem galerii, nu avem ateliere, nu avem bani, iar voi spargeţi pe o producţie cît cheltuim noi la un loc pe un an de zile…“ 

Dincolo de observaţia corectă că unde sînt resursele nu sînt idei şi viziune repertorială, iar unde sînt idei,

şi contacte internaţionale nu sînt deloc resurse, scrisoarea atinge şi un alt punct sensibil, alunecarea înspre comercial a producţiei teatrelor de stat, din dorinţa managerilor lor de a produce cu orice preţ bani. Ceea ce nu mai lasă loc pentru cercetare, experiment, creaţie neîngrădită, adică exact ceea ce ar trebui să ocrotească o instituţie de stat, care are asigurată o subvenţie bugetară. În loc de asta, aceste instituţii se comportă – cu unele, onorabile, excepţii – ca nişte companii particulare a căror preocupare principală este profitul financiar. Este ceea ce critică în scrisoarea sa Mihai Mihalcea, alias Farid Fairuz: „E timpul pentru altceva, domnilor! Aţi împins la margini tot ce e mai viu, dinamic, îndrăzneţ şi inovator, domnilor! Menţineţi inerţial un public care vă aplaudă sedat, necondiţionat, şi-l hrăniţi cu fantasme şi feerii naţionale construite pe un fundament total nesănătos. Acaparaţi toate resursele în timp ce mii de artişti talentaţi ai scenei

n-au unde şi cu ce să se manifeste.“ 

Fără îndoială, conducerea TNB merită felicitată pentru că a încheiat un proiect enorm, ambiţios şi, într-o lume care începe multe lucruri şi termină puţine dintre ele, l-a dus la bun sfîrşit (nu spun că felul în care arată acum clădirea TNB ar fi o minune, fiindcă nu este deloc, asta e o altă discuţie, dar măcar e gata şi reintră în circuit). Dar e o mare greşeală să ne îngrijim doar de clădiri, mai ales cînd e vorba despre clădiri în care ar trebui să aibă loc o activitate artistică. 

Într-o recentă conferinţă de presă, conducerea TNB a anunţat programul artistic al anului curent, care arată extrem de sărac, constînd practic într-o listă de titluri, din care majoritatea sînt reluări ale diverselor spectacole aflate deja în repertoriu. Cele cîteva expoziţii organizate pînă acum nu demonstrează nici o viziune curatorială, alte programe care să anime multiplele spaţii nu există, Muzeul Teatrului Naţional a dispărut fără urmă, cu tot cu arhivele instituţiei, iar atmosfera generală e definită de gardul de sîrmă care îngrădeşte construcţia, permiţînd accesul numai seara între anumite ore. Clădirea e nouă, dar mentalităţile sînt vechi. 

Aşa încît, după momentul festiv al tăierii de panglici (a doua!), ar trebui să urmeze confruntarea cu lumea artistică tînără, profund nemulţumită de lipsa unui plan de management coerent, care să genereze un conţinut de calitate în cele şapte noi săli ale TNB. 

Oare se aude şi la Ministerul Culturii? 

Cristina Modreanu este critic de teatru şi manager cultural. Redactor-şef al revistei Scena.ro.  

Foto: wikimedia commons (Ştefan Jurca)