Asumarea răspunderii ca mod de viață – interviu cu Zenobia NICULIȚĂ

Din perspectivă psihologică, ce înseamnă asumarea?

Asumarea este un termen larg, care suportă definiții contextuale. Din punct de vedere psihologic, ea este o atitudine care presupune atribuirea corectă a cauzelor și responsabilității pentru o situație, de obicei negativă. Ca atitudine, asumarea este 100% achiziționată și depinde de ce, cum și în ce context am învățat despre consecințe, responsabilitate, vinovăție, rușine, reparație și vindecare. Avînd în vedere că nu învățăm nimic izolați, ci în relații, asumarea se învață și într‑un context larg social, istoric și cultural. Cînd este vorba despre o situație, un rezultat sau un eșec din istoria personală, a‑ți asuma ceea ce s-a întîmplat înseamnă, într-o primă etapă, să recunoști rolul pe care l-ai jucat în momentul respectiv, să fii onest fără să justifici, să admiți că n‑ai știut, n-ai putut sau n-ai ales să faci mai bine. Cea de a doua etapă a asumării este aceea în care faci toate eforturile să‑ți dovedești capacitatea, responsabilitatea de a repara, de a remedia sau de a suporta consecințele care decurg din respectivul moment. Privită astfel, asumarea este un act de înțelegere și responsabilizare.

În ce fel ne influențează educația și mediul în care trăim capacitatea de a ne asuma consecințele acțiunilor noastre?

Un adult cu o capacitate sănătoasă de asumare are în bagajul de experiențe de învățare multiple situații din copilărie în care a fost expus consecințelor propriilor acțiuni cu răbdare, în siguranță. În aceste situații, adulții semnificativi din viața lui l-au încurajat și l-au ajutat să-și recunoască responsabilitatea pentru ce a făcut sau n-a făcut, să repare ceea ce se putea repara și să facă față emoțiilor complexe care se activează. Cînd un copil încearcă și nu reușește sau produce o pagubă, o suferință, încearcă frustrare, frică, vinovăție, rușine sau un amestec din toate aceste emoții. Cel mai adesea, episodul este urmat imediat de intervenția părintelui sau a profesorului care „educă“ prin reproș, blamare sau acuzații menite să-l „conștientizeze“ și să-l „întărească“. Drept rezultat, copilul va face tot posibilul să nu mai ajungă în această situație. Cum nu va putea evita greșelile și eșecurile, cea mai la îndemînă soluție va fi aceea de a se asigura că ceilalți nu îi pot atribui lui cauzele celor întîmplate. „N-a fost vina mea“ este cea mai întărită reacție de apărare, învățată încă din copilărie, atunci cînd părinții n-au știut cum să susțină emoțional și să creeze un climat sigur. Una e să spui unui copil: „Ai făcut o prostie, trebuie să repari și eu te voi ajuta“ și alta: „Cum ai putut să faci așa ceva?! Numai un prost ar putea să uite ce trebuia făcut!“. Nu e greu de ghicit în care situație copilul poate căpăta încrederea să încerce și în care se sufocă în rușine. Vinovăția și rușinea care apar într-o situație care cere asumare sînt emoții de mare disconfort, dar în timp ce vinovăția te împinge să repari lucruri (și, dacă e cu totul izolată de rușine, în cantități moderate devine un factor motivator eficient), rușinea e o emoție care pur și simplu te anihilează, te blochează și te învață că ești defect, inferior, rău. Cînd istoria noastră de viață ne‑a învățat că imediat ce ne recunoaștem responsabilitatea sau vinovăția va ploua cu reproșuri, umilințe, presiuni și acuzații, devenim defensivi și instinctul de apărare preia controlul fără să mai lase loc pentru asumare.

Ce caracteristici psihologice dobîndește un adult care nu a fost învățat să își asume responsabilitățile?

O persoană care nu a reușit să învețe să-și asume responsabilitatea este anxioasă, uneori neconștientizat, și se apără evitînd sau acuzînd la rîndul său. Va presupune din start că va fi învinovățită pentru ceva specific sau difuz și va face tot posibilul să rejecteze orice acuză pe principiul „a fost vina altcuiva“. Bineînțeles, toți avem cîte ceva din aceste mecanisme de apărare pe care le aplicăm la nevoie și care, în timp, devin stiluri de atribuire ce ne apără de vocea acuzatoare interiorizată. Există studii de psihologie socială care arată că suferim în mare măsură de o dualitate a locului controlului (concept care se referă la locul în care plasăm cauza / puterea de control asupra evenimentelor). Mecanismul dual funcționează în felul următor: dacă eu sînt cel care își asumă responsabilitatea, locul controlului este în interior - „am luat o notă mică la un examen pentru că nu am învățat îndeajuns“. Dacă plasez în exterior cauzele a ceea ce s-a întîmplat, voi gîndi că „am luat notă mică la examen din cauza profesorului care are ceva cu mine“. Se pare că noi toți dezvoltăm o tendință spre unul sau altul dintre polii controlului, sîntem fie internaliști, fie externaliști – cu o excepție: cînd judecăm locul controlului celorlalți. Dacă eu am luat o notă bună la examen, înseamnă că am muncit, însă cînd e vorba de altcineva care a luat o notă bună, înseamnă că a avut noroc. Mecanismul este mai puternic în situații care sînt evaluate negativ, care cer efort pentru asumarea responsabilității. Dacă un cunoscut a avut un eșec, asta este pentru că nu e muncitor și n-are capacitățile necesare pentru a reuși. Dacă noi am avut un eșec, e pentru că am fost împiedicați de ceilalți, am fost discriminați sau n-a vrut Dumnezeu. Acest stil de atribuire a cauzelor se aplică și în contexte sociale mai largi. De pildă, sîntem convinși că societatea merge rău din cauza clasei politice, care e coruptă, dar dacă noi facem ceva incorect e pentru că situația, ceilalți, legislația ne-au adus în această stare.

În România, la nivel social, lipsa de asumare pare a fi o caracteristică larg răspîndită, de unde și vorba cu „aruncatul pisicii“… De ce?

Cred că istoria noastră, atît cea recentă, cît și cea mai veche, nu ne-a oferit, la nivel de neam, prea multe oportunități de învățare a asumării, nici ocazii în care să ne simțim în siguranță cînd ne asumăm responsabilitățile și consecințele propriilor acțiuni. Asumarea este urmată de perioade de reparație și construcție. Pentru aceste perioade e nevoie de stabilitate și siguranță, de care românii n-au avut parte prea mult.

Asumarea în condiții de amenințare și presiune e cu atît mai grea cu cît ea nu a fost exersată și trăită în situații de siguranță. Îți e mult mai ușor să-ți asumi responsabilitatea pentru un eșec atunci cînd colegii și echipa sînt aproape de tine și te sprijină, decît într-o o situație în care sînt concedieri pe capete în jurul tău. În privința aceasta, românii suferă de lipsă de asumare și pentru că nu a existat un context care să le ofere răgazul formării mecanismelor corecte ale unei asumări constructive. Dacă ne străduim să învățăm un comportament, o atitudine, după ce am învățat varianta disfuncțională, cea bazată pe frică sau pe o presiune, reînvățarea e mult mai grea.

Lipsa acestor mecanisme ale asumării provoacă disconfort la nivel psihologic?

Lipsa de asumare aduce cu ea pierderea sentimentului de putere și control în propria viață. Cînd nu-ți asumi lucruri îți declari, de fapt, neputința. Cînd spui „nu a fost vina mea, ci a altora“, asta înseamnă că eu nu contez și nu aș fi putut să fac nimic. Așa se construiește mentalitatea de victimă. Efectele imediate ale lipsei asumării au de a face cu disconfortul emoțional și cu mecanismele nesănătoase prin care încercăm să îl evităm. Cînd fug de asumarea responsabilității, în mintea mea se produce o disonanță cognitivă, o ciocnire între două idei, valori sau tendințe. Pe de o parte, ceva îmi spune că trebuie să acționez, pe de alta, există instinctul de a fugi de responsabilitate, de a da vina pe altcineva, pentru a nu mai retrăi rușinea, respingerea și izolarea pe care m-am obișnuit să le aștept. Bineînțeles, dacă ai strategii defensive puternice poți trăi toată viața adîncindu‑te în discursul de victimizare, ajungînd să fii convins de propria neputință.

Se întîmplă, totuși, să ne asumăm greșit, să luăm asupra noastră vini sau responsabilități care nu sînt ale noastre?

Bineînțeles. Există și un nume pentru asta: „Complexul salvatorului“. Problemele celorlalți devin responsabilitățile noastre. Sînt mai multe rădăcini ale acestui proces de supraasumare, dar poate cea mai evidentă e aceea a unui copil crescut în ideea că fericirea părinților depinde de el. Copilul crescut în ideea că datoria lui e să-i facă fericiți pe părinți, idee inoculată fie direct, fie indirect prin afirmații de genul: „Numai pe tine te am, doar tu mă mai bucuri“, poartă o responsabilitate imensă. Acel copil ajunge de multe ori un adult care îi va pune pe ceilalți și dorințele lor înaintea propriilor nevoi, nu va ști să pună limite și se va consuma în eforturile de a-i mulțumi. La baza acestei atitudini stă speranța că, odată hrăniți, ajutați, mulțumiți, ceilalți vor avea măcar o fărîmă de atenție și pentru nevoile lui.

Lăsînd la o parte extremele atitudinii de asumare – unii nu își asumă nimic, alții prea multe –, cînd și cum îți poți asuma, în mod conștient și sănătos, problemele altora?

Cînd îți asumi o misiune. A-ți asuma responsabilitatea se referă la trecut, a-ți asuma o misiune reprezintă o proiecție și o investiție în viitor. Este unul dintre modurile cele mai eficiente de a căuta un sens al existenței care să depășească propria persoană și nevoile ei imediate. Cînd descoperi o nevoie pe care o poți îndeplini cu resursele pe care le ai la dispoziție, fără să evadezi din istoriile tale personale neasumate, cînd contribui la alinarea unei suferințe sau la creșterea cuiva, cînd ești plin de compasiune fără să te urci pe un piedestal moral, atunci un exercițiu de asumare devine un mod de viață.

Articol susținut de British American Tobacco în cadrul campaniei Alege Asumat