Asumarea răspunderii ca mod de viață – interviu cu Zenobia NICULIȚĂ

Publicat în Dilema Veche nr. 822 din 21–27 noiembrie 2019
Asumarea răspunderii ca mod de viață – interviu cu Zenobia NICULIȚĂ jpeg

Din perspectivă psihologică, ce înseamnă asumarea?

Asumarea este un termen larg, care suportă definiții contextuale. Din punct de vedere psihologic, ea este o atitudine care presupune atribuirea corectă a cauzelor și responsabilității pentru o situație, de obicei negativă. Ca atitudine, asumarea este 100% achiziționată și depinde de ce, cum și în ce context am învățat despre consecințe, responsabilitate, vinovăție, rușine, reparație și vindecare. Avînd în vedere că nu învățăm nimic izolați, ci în relații, asumarea se învață și într‑un context larg social, istoric și cultural. Cînd este vorba despre o situație, un rezultat sau un eșec din istoria personală, a‑ți asuma ceea ce s-a întîmplat înseamnă, într-o primă etapă, să recunoști rolul pe care l-ai jucat în momentul respectiv, să fii onest fără să justifici, să admiți că n‑ai știut, n-ai putut sau n-ai ales să faci mai bine. Cea de a doua etapă a asumării este aceea în care faci toate eforturile să‑ți dovedești capacitatea, responsabilitatea de a repara, de a remedia sau de a suporta consecințele care decurg din respectivul moment. Privită astfel, asumarea este un act de înțelegere și responsabilizare.

În ce fel ne influențează educația și mediul în care trăim capacitatea de a ne asuma consecințele acțiunilor noastre?

Un adult cu o capacitate sănătoasă de asumare are în bagajul de experiențe de învățare multiple situații din copilărie în care a fost expus consecințelor propriilor acțiuni cu răbdare, în siguranță. În aceste situații, adulții semnificativi din viața lui l-au încurajat și l-au ajutat să-și recunoască responsabilitatea pentru ce a făcut sau n-a făcut, să repare ceea ce se putea repara și să facă față emoțiilor complexe care se activează. Cînd un copil încearcă și nu reușește sau produce o pagubă, o suferință, încearcă frustrare, frică, vinovăție, rușine sau un amestec din toate aceste emoții. Cel mai adesea, episodul este urmat imediat de intervenția părintelui sau a profesorului care „educă“ prin reproș, blamare sau acuzații menite să-l „conștientizeze“ și să-l „întărească“. Drept rezultat, copilul va face tot posibilul să nu mai ajungă în această situație. Cum nu va putea evita greșelile și eșecurile, cea mai la îndemînă soluție va fi aceea de a se asigura că ceilalți nu îi pot atribui lui cauzele celor întîmplate. „N-a fost vina mea“ este cea mai întărită reacție de apărare, învățată încă din copilărie, atunci cînd părinții n-au știut cum să susțină emoțional și să creeze un climat sigur. Una e să spui unui copil: „Ai făcut o prostie, trebuie să repari și eu te voi ajuta“ și alta: „Cum ai putut să faci așa ceva?! Numai un prost ar putea să uite ce trebuia făcut!“. Nu e greu de ghicit în care situație copilul poate căpăta încrederea să încerce și în care se sufocă în rușine. Vinovăția și rușinea care apar într-o situație care cere asumare sînt emoții de mare disconfort, dar în timp ce vinovăția te împinge să repari lucruri (și, dacă e cu totul izolată de rușine, în cantități moderate devine un factor motivator eficient), rușinea e o emoție care pur și simplu te anihilează, te blochează și te învață că ești defect, inferior, rău. Cînd istoria noastră de viață ne‑a învățat că imediat ce ne recunoaștem responsabilitatea sau vinovăția va ploua cu reproșuri, umilințe, presiuni și acuzații, devenim defensivi și instinctul de apărare preia controlul fără să mai lase loc pentru asumare.

Ce caracteristici psihologice dobîndește un adult care nu a fost învățat să își asume responsabilitățile?

O persoană care nu a reușit să învețe să-și asume responsabilitatea este anxioasă, uneori neconștientizat, și se apără evitînd sau acuzînd la rîndul său. Va presupune din start că va fi învinovățită pentru ceva specific sau difuz și va face tot posibilul să rejecteze orice acuză pe principiul „a fost vina altcuiva“. Bineînțeles, toți avem cîte ceva din aceste mecanisme de apărare pe care le aplicăm la nevoie și care, în timp, devin stiluri de atribuire ce ne apără de vocea acuzatoare interiorizată. Există studii de psihologie socială care arată că suferim în mare măsură de o dualitate a locului controlului (concept care se referă la locul în care plasăm cauza / puterea de control asupra evenimentelor). Mecanismul dual funcționează în felul următor: dacă eu sînt cel care își asumă responsabilitatea, locul controlului este în interior - „am luat o notă mică la un examen pentru că nu am învățat îndeajuns“. Dacă plasez în exterior cauzele a ceea ce s-a întîmplat, voi gîndi că „am luat notă mică la examen din cauza profesorului care are ceva cu mine“. Se pare că noi toți dezvoltăm o tendință spre unul sau altul dintre polii controlului, sîntem fie internaliști, fie externaliști – cu o excepție: cînd judecăm locul controlului celorlalți. Dacă eu am luat o notă bună la examen, înseamnă că am muncit, însă cînd e vorba de altcineva care a luat o notă bună, înseamnă că a avut noroc. Mecanismul este mai puternic în situații care sînt evaluate negativ, care cer efort pentru asumarea responsabilității. Dacă un cunoscut a avut un eșec, asta este pentru că nu e muncitor și n-are capacitățile necesare pentru a reuși. Dacă noi am avut un eșec, e pentru că am fost împiedicați de ceilalți, am fost discriminați sau n-a vrut Dumnezeu. Acest stil de atribuire a cauzelor se aplică și în contexte sociale mai largi. De pildă, sîntem convinși că societatea merge rău din cauza clasei politice, care e coruptă, dar dacă noi facem ceva incorect e pentru că situația, ceilalți, legislația ne-au adus în această stare.

22 kuebler corabrownpotter jpg jpeg

În România, la nivel social, lipsa de asumare pare a fi o caracteristică larg răspîndită, de unde și vorba cu „aruncatul pisicii“… De ce?

Cred că istoria noastră, atît cea recentă, cît și cea mai veche, nu ne-a oferit, la nivel de neam, prea multe oportunități de învățare a asumării, nici ocazii în care să ne simțim în siguranță cînd ne asumăm responsabilitățile și consecințele propriilor acțiuni. Asumarea este urmată de perioade de reparație și construcție. Pentru aceste perioade e nevoie de stabilitate și siguranță, de care românii n-au avut parte prea mult.

Asumarea în condiții de amenințare și presiune e cu atît mai grea cu cît ea nu a fost exersată și trăită în situații de siguranță. Îți e mult mai ușor să-ți asumi responsabilitatea pentru un eșec atunci cînd colegii și echipa sînt aproape de tine și te sprijină, decît într-o o situație în care sînt concedieri pe capete în jurul tău. În privința aceasta, românii suferă de lipsă de asumare și pentru că nu a existat un context care să le ofere răgazul formării mecanismelor corecte ale unei asumări constructive. Dacă ne străduim să învățăm un comportament, o atitudine, după ce am învățat varianta disfuncțională, cea bazată pe frică sau pe o presiune, reînvățarea e mult mai grea.

Lipsa acestor mecanisme ale asumării provoacă disconfort la nivel psihologic?

Lipsa de asumare aduce cu ea pierderea sentimentului de putere și control în propria viață. Cînd nu-ți asumi lucruri îți declari, de fapt, neputința. Cînd spui „nu a fost vina mea, ci a altora“, asta înseamnă că eu nu contez și nu aș fi putut să fac nimic. Așa se construiește mentalitatea de victimă. Efectele imediate ale lipsei asumării au de a face cu disconfortul emoțional și cu mecanismele nesănătoase prin care încercăm să îl evităm. Cînd fug de asumarea responsabilității, în mintea mea se produce o disonanță cognitivă, o ciocnire între două idei, valori sau tendințe. Pe de o parte, ceva îmi spune că trebuie să acționez, pe de alta, există instinctul de a fugi de responsabilitate, de a da vina pe altcineva, pentru a nu mai retrăi rușinea, respingerea și izolarea pe care m-am obișnuit să le aștept. Bineînțeles, dacă ai strategii defensive puternice poți trăi toată viața adîncindu‑te în discursul de victimizare, ajungînd să fii convins de propria neputință.

Se întîmplă, totuși, să ne asumăm greșit, să luăm asupra noastră vini sau responsabilități care nu sînt ale noastre?

Bineînțeles. Există și un nume pentru asta: „Complexul salvatorului“. Problemele celorlalți devin responsabilitățile noastre. Sînt mai multe rădăcini ale acestui proces de supraasumare, dar poate cea mai evidentă e aceea a unui copil crescut în ideea că fericirea părinților depinde de el. Copilul crescut în ideea că datoria lui e să-i facă fericiți pe părinți, idee inoculată fie direct, fie indirect prin afirmații de genul: „Numai pe tine te am, doar tu mă mai bucuri“, poartă o responsabilitate imensă. Acel copil ajunge de multe ori un adult care îi va pune pe ceilalți și dorințele lor înaintea propriilor nevoi, nu va ști să pună limite și se va consuma în eforturile de a-i mulțumi. La baza acestei atitudini stă speranța că, odată hrăniți, ajutați, mulțumiți, ceilalți vor avea măcar o fărîmă de atenție și pentru nevoile lui.

Lăsînd la o parte extremele atitudinii de asumare – unii nu își asumă nimic, alții prea multe –, cînd și cum îți poți asuma, în mod conștient și sănătos, problemele altora?

Cînd îți asumi o misiune. A-ți asuma responsabilitatea se referă la trecut, a-ți asuma o misiune reprezintă o proiecție și o investiție în viitor. Este unul dintre modurile cele mai eficiente de a căuta un sens al existenței care să depășească propria persoană și nevoile ei imediate. Cînd descoperi o nevoie pe care o poți îndeplini cu resursele pe care le ai la dispoziție, fără să evadezi din istoriile tale personale neasumate, cînd contribui la alinarea unei suferințe sau la creșterea cuiva, cînd ești plin de compasiune fără să te urci pe un piedestal moral, atunci un exercițiu de asumare devine un mod de viață.

Articol susținut de British American Tobacco în cadrul campaniei Alege Asumat

logo20alege20asumat jpg jpeg
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.