Ia oprește-te un pic. Respiră. Dă-mi să mă uit puțin în ochii tăi, albaștri-verzi odinioară, cenușii acum. Mă întreb de ceva timp unde ai plecat deja, deși ești încă aici, între noi, bem un vin împreună, dar tu ai dat prezentul în spate cu vreo patruzeci de ani și crezi că sînt încă un copil. În mintea ta sînt încă dependentă de tine, de banii de buzunar, deși nu înțelegi unde dispar atîta timp și nu ții minte unde plec.

Încă îmi iei mîna mea în mîna ta, ca atunci cînd eram mică. Mîna ta e acum fragilă și foarte moale, cu pielea fină ca pergamentul, îți simt oasele sub carnea împuținată, le simți și tu pe ale mele, sînt vii și vibrează, ale tale s-au cumințit, miros a moarte, băi, bunicule. Îmi pipăi palma, degetele – distala, mediala, proximala –, apoi ne măsurăm mușchii bicepșilor și ne lăudăm unul pe celălalt – ca în copilărie. Uite, zici, și încordezi un braț slab pe care se ridică gîlma mică, funiile înnodate lax ale cărnii tale obosite. „Ooo“, zic eu, a admirație, și pipăi cu două degete, arătătorul și opozabilul, „ooo“, zic admirativ și tu mă crezi.

Mă întreb, ori de cîte ori ne vedem, unde naiba pleci. Căci de fiecare dată te găsesc mai departe. Cum poți să pleci în halul ăsta în timp ce stai între noi, mă întreb. Conversațiile noastre zgomotoase nici măcar nu mai ajung la tine, stai acolo și zîmbești enigmatic și nu mai înțelegi nimic. Amesteci trecutul cu tot ce se întîmplă acum, soft-ul tău e prăjit, nu mai știi exact cine ce a făcut, dar ții să povestești uneori, iar ai tăi te ascultă cu deferență și uneori cu atîta tristețe.

Mă trimiți violent într-un trecut în care tu erai în putere și eu eram un copil. Mă faci să-mi dau seama că m-ați asasinat cu grija voastră, cu delicatețea, cu măsluitul realităților în așa fel încît, atunci cînd am scăpat de dragostea voastră imediată, m-a copleșit lumea. Am muncit de trei-patru-opt ori mai mult să înghit ca un haplea și să procesez tristeți, nedreptăți, relații, beții, aventuri și trădări pentru care n-am fost pregătită. Am crescut în ghetoul sentimental al dragostei voastre și m-am rupt în zece mii de bucăți imediat ce am scăpat de acolo.

Păi, ce facem, băi, bunicule? Ce mai poți să faci atunci cînd ne vedem, în afară de a-mi arunca în poală lucrările mele de la artimetică din clasa întîi? „Uite, aici ți-a dat învățătoarea minus zece, că ai scris 8 și apoi ai corectat peste și ai scris 9 atît de apăsat, că s-a găurit foaia.“ Sau compunerile dintr-a cincea? Pe care le păstrezi îngălbenite în biblioteca aia anacronică a ta care stă să crape sub greutatea dicționarelor, a lui Coteanu și a lui Solomon Marcus? Și să mă lauzi că eram deșteaptă și fină ca un arc minuscul de ceas? Nu mai sînt de mult așa, dar cuvintele tale îmi plac. Atunci cînd stăm pur și simplu unul lîngă celălalt facem literatură doar cu prezența noastră, bunicule.

Mă întreb unde ți se întunecă mintea atunci cînd stai cu orele și te uiți într-un punct fix, pe lîngă tine curge lume vie și te văd cufundat în smîrcuri din ce în ce mai tulburi. Noi sîntem aici, tu deja acolo și asta doare mai tare ca atunci cînd ți-a murit motanul ăla portocaliu. Era bătrîn, ca tine. Privea și el în gol ca tine, mînca minimal și foarte încet, ca tine. Iubeai motanul ăla bătrîn și urduros, iar moartea lui eu am luat-o personal, să știi. Nu știu și nu vreau să știu ce ai făcut tu și ce o fi însemnat asta pentru tine. Dar te văd acceptînd cu delicatețea ta decrepită motanul ăstălalt proaspăt, negru ca tăciunele, care umple de viață casa voastră încremenită. Are blana lucioasă ca focile, e numai mușchi și nerv și fibră, te mușcă de degetele de la picioare la cinci dimineața și tu îl accepți ca pe un ghiveci nou cu mușcate, ca pe o vrăbiuță din cele pe care le iubești atît, ca pe o fatalitate simpatică.

Mă întreb unde aluneci așa neîncetat și de ce; atunci cînd sîntem împreună, am întotdeauna 10 ani. Mă văd prin ochii tăi cenușii și mă iubesc deja. Nu mă iubesc acum, mă iubesc atunci, dar tot e un pas înainte. Nu știu, mai stai puțin pe aici, căci poate o să înaintăm împreună spre 15-20-30-40 de ani, poate uităm de motanul ăla portocaliu care ne-a frînt inimile, poate, fir-ar al naibii, întinerim. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.