Am văzut, de curînd, o secvență înregistrată dintr-un spectacol de stand-up comedy, în care ținta ironiilor erau conversațiile pe WhatsApp ale părinților - zeci de replici, intervenții, întrebări, uimiri, reveniri care alcătuiau un dialog tulburător de inutil pe marginea unui fapt banal: locul și ora de întîlnire a părinților cu propriii copii întorși din excursie.

Am „asistat“, prin natura meseriei, la intrarea triumfală a acestui mod de comunicare în viața părinților: grupuri pe clase, pe școli, pe echipe din zona timpului liber etc. La început, dialogurile erau mai curînd benigne, practice: ce s-a predat la matematică, „ce-i luăm doamnei de Crăciun“, ce echipament le trebuie la ora de educație fizică, ce lecții au de recapitulat pentru evaluări etc. Mai apoi, însă, emoticoanele și prescurtările au început să aibă ca subiect probleme delicate, profunde, complexe, de tipul autoritatea didactică, autoritatea parentală, comportamentul copiilor, regulile de acasă versus cele de la școală, ce se întîmplă în timpul orelor, intervenții în direct ale părinților prin mesaje alcătuite pe baza informațiilor primite de la propriul copil. În sfîrșit, ținta discuțiilor internautice au devenit copiii înșiși: ce face Marinică al meu, de ce nu îl lasă în pace Gigel al tău, Maricica e agresivă, Cornel e mai mereu protejat etc.

WhatsApp-ul este un suport virtual al dialogurilor, care mizează pe comunicare rapidă, funcțională, spontană. Nu e un loc al reflecțiilor, al răgazului în fața informațiilor sau a afirmațiilor, al opiniilor diverse formulate cu maldăre de argumente. Nu e un loc al dezbaterilor, ci al afectelor, al impulsivității, al eficienței maxime, uneori în defavoarea logicii sau a rațiunii. Pe WhatsApp, întîi scrii și apoi gîndești… „Paginile“ de conversație de pe telefon se derulează rapid, nimeni nu are timp să urmărească replici scrise cu doar cîteva minute înainte, dar care se află la distanță de zeci de alte replici și de momentul prezent. Ideea de la care a pornit conversația rămîne izolată, undeva în istoricul virtual al grupului. În urma ei curg comentarii, comentarii la comentarii, iritări la comentarii, comentarii la țîfne sau uimiri, emoticoane la întrebări, răspunsuri la emoticoane etc. Așa stînd lucrurile, revenind la conversațiile din grupurile de părinți adunați virtual, WhatsApp devine un spațiu toxic: timpul și activitatea derulată de copii și profesori la școală sînt mărunțite de părinți și profesori, în fel și chip, pe baza zvonurilor sau a poveștilor. Am văzut, pe ecranele telefoanelor mobile, cîteva astfel de conversații, în care presupunerile luau locul faptelor, iar instinctele, locul cuviinței și al reflecției. Am ascultat părinți care îmi povesteau (și îmi arătau) cum primesc de la profesori sau de la alți părinți zeci de mesaje în care li se comunică minut cu minut cum copiii lor nu sînt atenți, îmbrîncesc sau nu scriu tema de la tablă. Am ascultat învățători sau profesori puși la zidul infamiei în revolte de WhatsApp, născute din păreri și emoticoane cu rînjete. Gesturi banale petrecute în timpul orelor capătă proporții catastrofale. Adulți hărțuiți, care la rîndul lor hărțuiesc. Peste toate, neîncrederea, suspiciunea, papotajul. Informațiile primite după banala întrebare „Ce-ai făcut azi la școală?“ sînt verificate din zeci de surse, nu toate credibile. Iar undeva, departe, copiii. Cu biografia încărcată de nemulțumirile, acuzațiile, falsele informații care se aruncă bezmetic pe așa-zisa „platformă de comunicare“. Știu, părinții muncesc ore multe, profesorii sînt decredibilizați de știrile alarmante apărute în presă, educația formală are reputație proastă, timpul este scurt și fărîmițat de urgențe și birocrație pentru toată lumea. Sînt puține lucruri care te îndeamnă la dialoguri așezate. Cele mai multe au ca efect o comunicare ce se risipește văzînd cu ochii, sub fiecare literă apăsată în grabă, printre secvențe de biografie școlară descifrate pripit, în dialogul superficial de la distanță.

WhatsApp-ul nu e bun pentru conversații mai lungi și mai profunde decît „Ne vedem azi la cinci, la ședința cu părinții“. Ce e cu adevărat valoros pentru formarea copiilor începe abia după ce „iconița“ verde devine inactivă.

Maria Iordănescu este psiholog.