Singur acasă
Cînd aveam norocul să rămîn singură acasă, prin copilărie, sandvişurile zburau primele pe geam, iar pe uşă intrau toţi prietenii mei de pe stradă. Nu ştiu cum naiba funcţiona metabolismul ăla de copil, că nu-mi venea să mănînc mai nimic. Acum, cînd pare că toată mîncarea din lume nu mă poate sătura, îmi pare rău. Era cea mai neagră perioadă pe vremea lui Ceauşescu, cînd nu se găseau de nici unele, cînd ai mei se speteau să ne facă rost de ceva mai acătării de mîncare. Totul zbura pe fereastră în momentul în care rămîneam stăpîna micului apartament din Berceni.
Pe cînd radiografia tristă a prînzului meu se lăfăia cu maţele la soare în grădina din faţa blocului, în casă, eu şi prietenii mei ne apucam să construim corturi din pături puse pe o masă şi ţinute în loc de dicţionare groase. O întreagă lume de exploratori se năştea acolo, pe covorul persan al mamei. Sau dezgropam din măruntaiele şifonierului pîntecos rochia de mireasă a mamei şi alte cîteva mai împodobite, ca să întemeiem puternice dinastii de prinţese, regine şi ducese boite neîndemînatic pe la gură cu nişte rujuri vechi. Jucam trombon, popa prostu’ şi şeptic. Mîncam orice avea gust de dulce. Coloram guma de mestecat din gură cu mine de creion. Aruncam cu pungi de apă în stradă să-i udăm pe oameni. Dădeam aiurea telefoane, la nimereală, ceream cu familia Muciînceai şi apoi ne prăpădeam de rîs. În lipsa părinţilor, alergam de la un lucru interzis la altul şi ne străduiam să le facem cît mai bine.
În adolescenţă dădeam petreceri. De data asta şi mîncam. Experimentam reţete. Rămînea casa ca după lăcuste şi vecinii înclinaţi spre pîrîciuni în detaliu. Casa oricui rămînea singur pe la vîrsta liceului devenea un mediu protejat în care puteai asculta muzică foarte tare, te puteai întîlni cu obiectul pasiunii tale şi puteai să bei multă bere sau un lichior leşinător de dulce de cafea. Toată lumea fuma. Mult şi obligatoriu. Se vorbea despre muzică. Se făceau şi se desfăceau cupluri.
Ce faci însă la maturitate, cînd rămîi singur acasă cîteva zile? Cînd îţi pleacă nevasta sau bărbatul din oraş cu vreo treabă altundeva? Păi, să vă zic ce faci. Redevii copil. Senzaţia e cu atît mai glorioasă cu cît ştii că eşti un adult cu salariu care are şi nişte bani la dispoziţie. Începi să faci lucruri pe care nu prea le faci atunci cînd cuplul e complet. Sigur că nu te opreşte nimeni să le faci nici atunci, dar parcă nu-ţi vine. Destrăbălarea la maturitate începe atunci cînd îţi pleacă partenerul, iar tu spargi imediat dieta autoimpusă şi comanzi o pizza cu toate brînzele din lume, pe care o mănînci pe îndelete, ca un porc, cu ochii în televizor la un program stupid, cu rochii de mireasă sau aşa ceva. Bei şi o bere. Te lăţeşti pe toată canapeaua şi eşti stăpînul telecomenzii. Din care oricum nu iese nimic bun: după rochii de mireasă, un
cu unele, Kardashian, nişte femei cu fundul foarte mare, apoi un canal culinar la care te uiţi moleşit şi ţi se face iar foame. Mănînci o găletuşă de îngheţată. Mai că îţi vine să te reapuci de fumat, aşa, de chichi. Nu te uiţi la nici o ştire.
Nu ştiu exact ce se declanşează în ditamai omul pus în situaţia de a avea timp numai şi numai pentru el. Oricine poate păţi aşa. Nu trebuie să fii neapărat opresat sau nefericit în relaţie, senzaţia de libertate e acolo. În cuplu te simţi nevoit să mănînci mai sănătos. Să cumperi legume şi fructe proaspete. Să fii mai responsabil cu banii. Rămas singur, poţi să ocoleşti larg standul cu broccoli şi să-ţi iei o pungă imensă cu chips-uri cu aromă E2000 de smîntînă şi nişte plicuri cu popcorn unsuros de băgat în microunde. Să-ţi iei o rochie şi o pereche de tenişi roz dintr-un impuls de moment. Să te joci cu orele la calculator nu ştiu ce
stupid. Să uiţi să uzi florile şi să încerci să învii apoi nişte petunii moarte-coapte cu foarte multă apă – degeaba. Ca adult rămas singur, eşti la fel de varză ca un copil. Ce uşurare.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
