Deși nu sînt amatoare de mers la muzeu, recent, în Cotroceni, mai exact pe strada Gheorghe Marinescu, am avut parte de una dintre cele mai frumoase experiențe de vizitator: o călătorie în Bucureștiul interbelic. Pe această stradă, la numărul 19, există un bloc, construit în 1934, unde, la etajul doi, în apartamentele 11 și 12, au locuit familiile Rebreanu și Minulescu. 

Devenite case memoriale, aflate în administrația Muzeului Național al Literaturii Române, cele două apartamente păstrează intact, ca două capsule de timp, aerul Bucureștiului de odinioară. Pentru vizitatori, o surpriză în plus este faptul că, deși muzee – case memoriale, în cele două apartamente nu există cordoane care să restricționeze accesul la obiectele din casă. Par, pe scurt, niște locuințe din care proprietarii au ieșit doar pentru puțină vreme, iar în lipsa lor ești invitat să iei loc și să asculți poveștile din viețile lor.

Nici ghidul pe care l-am avut, muzeograful Adrian David, nu-ți dă senzația că ai fi într-un muzeu. Jovial, cu o tolbă de povești și anecdote, pare mai degrabă un prieten de familie, care te primește în lipsa proprietarilor. Un povestitor desăvîrșit, care te va purta în intimitățile celor doi scriitori – vei afla, de pildă, de geloziile soției lui Rebreanu, Fanny, sau despre tabieturile culinare ale lui Minulescu – care în fiecare seară mînca iaurt și cartofi prăjiți –, descoperind, prin toate aceste amănunte, scriitorul din spatele scriiturii.

Deși ambele apartamente sînt extrem de elegante, pline cu lucrări de artă, tablouri și sculpturi, există o diferență remarcabilă: dacă în apartamentul familiei Rebreanu domină opulența, la Minulescu dai peste o veselie boemă. 

Era și această diferență de fire dintre cei doi care i-a împiedicat, deși vecini de palier, să fie prieteni la cataramă. Rebreanu, un om timid, în fapt, introvertit, Minulescu – un extrovertit și un petrecăreț. Pe de altă parte, între cei doi stătea și rivalitatea dintre soții. Deși pozau în prietene, petrecîndu-și vacanțele împreună, Fanny și Claudia se aflau la antipozi. Fanny era o actriță dornică să fie mereu în centrul atenției, posesivă și prețioasă, iar Claudia – discretă, poetă și sculptoriță.

Despre Liviu Rebreanu afli nu doar că era și un pasionat desenator, dar și un bucătar desăvîrșit, care își răsfăța familia cu delicii culinare. Mai afli și despre plăcerile lui vinovate: tutunul și jocul de cărți – de altfel, în sufragerie, pe unul dintre pereții tapetați cu icoane, se află un dulăpior în care se adăposteau cărțile de joc și jetoane de Loto.

Își iubea foarte mult familia – Puia Rebreanu nu era fiica lui naturală, însă o recunoscuse ca atare, iubind-o și răsfățînd-o toată viața. Un răsfăț care o transformase pe Puia într-o „fetiță de bani gata“. A studiat acasă, și-a echivalat examenele – gurile rele spunînd că a reușit și prin intervenția ilustrului său tată care, de altfel, i-a plătit mai apoi studiile superioare în Franța, la Sorbona. Studii pe care nu le-a terminat, pentru că, după numai un an și un semestru, Puia a revenit în țară. S-a licențiat în Litere, dar nu a profesat în domeniu, fiind angajată la Radiodifuziunea Română – unde Liviu Rebreanu era director.

Cu totul alta este povestea în apartamentul de alături. Ion Minulescu și-a cunoscut soția, Claudia, printr-o întîmplare – hazardul fiind, după cum spunea scriitorul, semnul sub care a stat întreaga sa viață. Claudia era măritată. Soțul ei, Christea N. Dumitrescu-Cridim, îi tachina adesea aspirațiile de poetă, spunîndu-i, ironic, să facă bine să intre în anturajul lui Minulescu, pe care, de asemenea, îl desconsidera ca poet. Claudia i-a urmat însă sfatul – urmînd să aibă o relație extraconjugală cu Minulescu, în urma căreia s-a născut Mioara, fiica celor doi.

Minulescu nu a fost doar un scriitor, ci și un protector al artiștilor vremii. În 1922 a fost numit director la Direcția de Artă a Ministerului Artelor și Cultelor. Un an mai tîrziu a înființat Saloanele Oficiale – o șansă pentru artiștii plastici cărora le dădea nu doar ocazia de a-și expune lucrările, dar și sprijinea vînzarea acestora. De multe ori, în calitate de director al Direcției de Artă, Minulescu le cumpăra lucrările, pe banii statului, oferind chiar înzecit suma pe care o pretindeau artiștii.

Poveștile celor două familii sînt multe și fascinante. De altfel, ghidul Adrian David întreabă de fiecare dată vizitatorii cît timp au la dispoziție. Sfatul meu este să aveți tot timpul din lume, pentru că, venind din realitatea societății de azi, poveștile interbelice de atunci sînt ca un balsam care ne aduce aminte de vremuri mai frumoase, cînd cultura avea cu totul alt statut.

Foto: Ion Minulescu. Sursa: wikimedia commons