Înainte să vină iarna propriu-zisă, trebuie să trecem mereu, ca printr‑o aceeași veșnică încercare, prin perioada cenușie. Fie că durează o lună, fie două, ea e mereu aceeași și ne pîndește după te miri ce colț: cea în care mai totul e gri și mai toate culorile își pierd consistența și se topesc una-ntr-alta.

După culorile tari ale toamnei, transformarea e mereu un șoc. Trebuie să faci față zilnic cenușiului incert, aproape ca ceața lui Dickens din Bleak House, dar și din A Christmas Carol, cea care-l înconjoară mereu pe Scrooge. Nici nu mai știi dacă e o ceață în sine, neutră, sau una a îndoielilor și incertitudinilor fiecăruia dintre noi, adunate laolaltă și, așa, mai greu de străpuns. Ca-n poezia lui Eugen Jebeleanu pe care o studiam cîndva la școală („Surîsul Hiroshimei“): „Ce ceață deasă, vai, ce ceață deasă / Nu mai cunoaștem drumul către casă“.

Dacă am fi în filme de referință în Popular Culture, precum Ghostbusters (1984, Ivan Reitman), energiile pozitive reunite ale locuitorilor orașului ar putea alunga cenușiul ăsta. Dar cum nu sîntem (ori, poate, doar mai avem pînă acolo), ne străduim să-i facem față, fiecare cum putem. Nici soluția à la Dickens, cu spirite ale Crăciunurilor trecute, prezente ori viitoare, care se ițesc de la sine, atunci cînd se-mput lucrurile, nu pare să funcționeze (încă – cine știe?) în realitate. Nici cea din Miracle on 34th Street (1994, Les Mayfield), în care adevăratul Moș Crăciun se amestecă printre noi, muritorii, și ne lasă să-i dovedim existența printr-un proces. Nici cea din The Bishop’s Wife (1947, Henry Coster): coborîrea unui înger, printre noi, în cazul de față nimeni altul decît Cary Grant.

Singurele, momentan, soluții la îndemînă sînt luminițele de Crăciun, care s‑au aprins deja în oraș. Dar care, cînd le‑am văzut, în special pe cele de pe Magheru, am simțit cum cenușiul mă înfășoară mai vîrtos, poate chiar sufocîndu-mă: sînt mingi de fotbal și alte cele, tema fiind cea a Campionatului European de Fotbal 2020. Cu care nu am nimic, nici bine și nici rău: doar că nu văd legătura dintre acesta și Crăciun, cu spiritul lui cu tot. Poate doar legătura cu ambițiile Primăriei Capitalei, care nu uită să ne reamintească că ea e autoarea, urîndu-ne „La mulți ani!“, evident în exces, la tot pasul.

Ori Tîrgul de Crăciun, cel din Piața Constituției, la care, recunosc, îmi plăcea să dau cîte o raită în fiecare an, mai ales pentru că se află acolo o tarabă cu niște îngeri mai speciali – hieratici fără să fie înspăimîntători și zglobii fără să fie kitsch; precum și o alta cu figurine din turtă dulce care să nu pară scoase din filmele de groază. Dar anul ăsta am nimerit, pentru prima dată, tocmai de 1 Decembrie: în loc de „Moș Crăciun cu plete dalbe“ ori „Jingle Bells“ se cînta „Noi sîntem români“. Ceea ce în sine nu era nicicum, dar asociat cu puhoiul de consumatori în exces din jur, iarăși, nu avea nimic din spiritul Crăciunului, din postul Crăciunului sau, măcar, din drăgălașul în limite posibile al unui tîrg de Crăciun vienez, de pildă. Eram în plin carnavalesc à la Bahtin sau într-un bîlci de felul celor descrise de Caragiale.

Pitoresc, pe alocuri, dacă îți asumai tenta, subliminală, de agresivitate: nu te împingea nimeni, la propriu, dacă te deplasai dintr-un loc în altul. Doar că nimeni nu se prea dădea la o parte. Mai fiecare se încăpățîna să rămînă acolo, în drum, ca o stîncă în calea năvălitorilor, trezind și-n tine, trecător întîmplător, o reacție tot de agresivitate: îți venea să te-mpingi în cel care-ți stătea în cale. Așa că, să mă ierte Dumnezeu, dar n-am trăit cine știe ce sentimente luminoase și înălțătoare în mulțimea care se legăna molfăind cîrnați prin jurul tarabelor de Crăciun.

O altă soluție de a face față cenușiului e cea lașă și oportunistă: și anume de a te face una cu el. De a deveni tu însuți cenușiu, ca să nu te mai distingi în mulțime și-n atmosfera generală. Oricum, majoritatea lumii care se perindă prin cenușiul ăsta poartă scurte negre ori chiar cenușii, căciuli și rucsacuri așijderea. De departe, semenii noștri înain-tînd prin negură pot părea asemănători, dacă nu la fel, pînă la un punct. Cenușiul poate merge pînă dincolo de geacă și căciulă: să intre-n tine, și nu numai să te-mbraci la fel cu alții, ci și să te porți la fel, să împărtășești aceleași țeluri și atitudini. Să alergi grăbit, zi și noapte, după ceva ce, oricum, vei prinde (dacă vei prinde) doar pentru puțin timp.

Sau nu. Sau poți refuza cenușiul prin mijloace proprii. Fiecare prin formula lui personală. Păstrînd pe dinafară, dar mai ales pe dinăuntru, stropul ăla de culoare, ca o pată făcută din întîmplare de un stilou care curge ori de o pensulă prea muiată-n apă, care-ți schimbă perspectiva. Care dă o altă nuanță lucrurilor: una mai spre galben pal sau chiar auriu. Care le poleiește și le face să capete contururi clare, uneori stridente, care să se distingă în marea de cenușiu.