„... vom avea o cetate cu ziduri groase, multe şi înalte. Casele vor avea un număr indeterminat de etaje. Anul trecut s-au construit o sută. Anul acesta s-au construit cinci sute. Anul viitor se vor construi cinci mii. (…)

În acelaşi timp, în alte părţi ale oraşului, se dărîmă cartiere întregi, cu case mici, se pustieşte locul şi se reaşează, în plină cetate, cîmpia – dar pavată: pieţe.

Înfăţişarea este, desigur, occidentală, dar înfăţişarea, de fapt, nu se poate şti cum este, căci vara rarii locuitori sînt orbiţi de căldura care izbucneşte din pămînt, de soarele care arde de sus, şi iarna locuitorul este aruncat la zeci de metri de furia crivăţului sau nămolit în troienele de zăpadă. Pieţele foarte occidentale, bune, desigur, în ţările cu climă temperată, sînt, la noi, răscruci ale tuturor intemperiilor, vînturilor, lupilor.

Astfel, casele cu confort modern vor creşte, se vor aglomera, dar vor fi goale, căci Bucureştii nu vor avea niciodată destui locuitori pentru ele; şi în pieţele goale vor rătăci hectare de pustiu şi lupii. Vom avea telefoane care nu vor zbîrnîi şi în care nu se va auzi decît absenţa vocilor omeneşti. Tipografii mari, imense, cu maşini perfecte ce nu vor avea ce să lucreze; seara, cetatea ce se întinde la nesfîrşit, şi se va mai întinde, va fi luminată de reclamele cinematografelor, teatrelor, restaurantelor, în care vor rula filme în faţa sălilor întunecate şi goale, vor răsuna glasuri în auzul unor urechi absente, orchestre pentru cîte un singur comesean trist, morocănos şi somnoros, ce va fi fost şi singurul spectator al teatrului cu două mii de locuri de alături.“

(Eugen Ionescu, în vol. Război cu toată lumea, II, ediţie de Mariana Vartic şi Aurel Sasu, Humanitas, 1992)