„Arborii seculari nu sînt o realitate exotică“

La intersecția dintre strada Horei și bulevardul Ferdinand, lîngă stejarul secular, impunător, s au adunat zeci de oameni, unii dintre ei cu copii. Se uită curioși la gărdulețul pus în jurul trunchiului masiv, la panoul care atestă că e un arbore ocrotit, și fac fotografii cu telefonul. E o seară de martie cu cer atît de senin încît printre ramurile copacului se întrezăresc și o mînă de stele, cam tot ce poți spera să vezi pe cerul dintr-un oraș precum Bucureștiul.

Stejarul de pe strada Horei are în jur de trei sute de ani. Este un urmaș al Codrilor Vlăsiei, singurul stejar de acest fel (Quercus Robur) rămas în Capitală. Coroana sa amplă se întinde de pe o parte a străzii pe cealaltă, iar ramurile i se încurcă în firele de înaltă tensiune. În urmă cu mai mult de douăzeci de ani, lipită de el, a răsărit o benzinărie, în ciuda eforturilor de protecție depuse de Fundația Eco Civica. Deși e monument natural, aflat pe lista Academiei Române, ocrotirea sa e doar pe hîrtie. La suprafață, betonul turnat de jur împrejur nu lasă suficientă apă să-i ajungă la rădăcini. Clădirile construite în apropiere îi iau din lumină. Iar în urma tăierilor efectuate de administrația Capitalei, o parte din arbore s-a uscat.

Oamenii adunați în jurul stejarului i au aflat povestea de la Diana Culescu, președinte al Asociației Peisagiștilor din România, și de la Florin Ghenade, fotograf. Copacul e luminat de patru reflectoare puternice, iar Florin aleargă de colo-colo verificînd că totul e pregătit: seara se încheie cu o fotografie pe film, parte din proiectul său, „Arbori bătrîni“.

Axis mundi

De la copacii în jurul cărora se adună un întreg sat, la sărbătoare, la cei în jurul cărora se joacă cei mici sau unde își dau întîlnire cuplurile pînă la reprezentările lor artistice (precum salcîmul lui Moromete sau, mai recent, părul simbolic din The Wild Pear Tree al regizorului Nuri Bilge Ceylan), arborii apar constant în viețile noastre.

Dacă e să căutăm în amintiri, toată lumea găsește interacțiuni cu copacii, spune fotograful Florin Ghenade. Adesea, însă, prezența lor e una discretă, cum sînt arborii de la oraș, pe care, deși impresionanți prin mărime, de multe ori nu-i mai observăm. „În Roman e Stejarul Unirii, pe lîngă care am trecut zilnic, doisprezece ani de școală, de care mă leagă și alte amintiri personale“, îmi povestește el. „Mai sînt doi plopi foarte în vîrstă sub care primii care ajungeau cînd mergeam vara pe malul gîrlei erau cei norocoși, care-și așezau păturile la umbra lor.“ Însă proiectul „Arbori bătrîni“ nu a pornit de la amintirile din copilărie. Tema a ajuns accidental în interesul lui Florin Ghenade, pe cînd se documenta pentru altceva. Avea în minte cîteva ingrediente: voia un subiect cu straturi istorice și-și dorea să fotografieze pe 4x5“, un negativ destul de mare, asociat ideii de documentar. S-a întors în Roman, orașul natal, în urma unor căutări identitare. „Am avut mereu tendința de a pleca de la personal“, spune artistul. „Cînd am dat peste subiectul ăsta, mi-a venit să mi dau o palmă – uimitor, cum de nu m-am gîndit înainte la asta? Ce univers întreg ascunde!“

Astfel, timp de șase ani, a vizitat și a fotografiat în jur de 70 de arbori. În România, în special în zona Transilvaniei, avem un număr mare de copaci seculari. „Ei nu sînt o realitate exotică, ci o prezență comună, imediat sub nasul nostru, care merită atenția noastră.“ Unii dintre ei pot atinge vîrste de pînă la 8-900 de ani, cum sînt stejarul din Caj-vana (jud. Suceava) sau aceia din Pădurea cu stejari seculari Mercheașa (jud. Brașov). (Puteți vedea, pe https://arboriremarcabili.ro, în jur de 4500 de asemenea copaci din România.)

Ce este cu adevărat inedit e că Florin Ghenade a ales să imortalizeze arborii nu pe timp de zi, într-un cadru obișnuit, ci noaptea. Giordano Bruno – o referință constantă pentru Florin Ghenade – înțelegea lumina drept cea care ne lasă să vedem lucruri absente, invizibile. „Speranțele mele sînt că acest contrast puternic dintre lumină și întuneric scurtcircuitează privirea și poate funcționa ca atunci cînd te uiți la o sursă puternică de lumină, care îți rămîne apoi în vedere o vreme. Sper să fie ca un truc de mnemotehnică, să ne facă să privim arborii puțin diferit“, spune fotograful. Așa încît „Să fie întuneric, da’ să fie lumină!“ a devenit subtitlul expoziției recente „Arbori bătrîni“, organizată de Galeria Posibilă la Muzeul Țăranului Român, citînd vorbele unui tînăr cioban pe care Florin Ghenade și echipa sa l-au întîlnit la Posmuș, în vreme ce așteptau seara ca să facă primele probe. Alături de Cristian Stănoiu, Alexandros Raptis și Serioja Bocsok (care s-au ocupat de filmări și înregistrări de teren), echipa a căutat să stea de vorbă cu oamenii în toate locurile din țară unde a ajuns, ca să afle povestea copacului. „Stăteam toată ziua cu aparatura acolo, trecea lumea, se interesa de ce facem noi, noi aflam ce fac ei și din dinamica asta au ieșit anumite povești“, multe legate de memoria colectivă a locului, de comunitate.

Poveștile bătrînilor

„M-au atras legendele arborilor“, spune Florin Ghenade. Unele dintre acestea sînt legate de informații istorice, ca la Stejarul Unirii (plantat pe 24 ianuarie 1859 de către grupul unionist din Roman) sau la Părul Tătarilor (în vîrstă de 600 de ani, despre care legenda spune că, datorită poziției sale strategice, ar fi fost folosit drept santinelă asupra Văii Moldovei, cale parcursă de hoardele tătare). Foarte mulți dintre acești copaci sînt asociați unor figuri istorice. Însă aici e o discuție mai largă, spune Ghenade rîzînd: „În Moldova, toți stejarii sînt ai lui Ștefan cel Mare, nici unul al lui Alexandru cel Bun, de pildă. În Oltenia găsești des Stejarul lui Mihai, iar în Apuseni avem Fagul Împăratului, legat de numele lui Avram Iancu. Fiecare zonă istorică are propriul erou.“

Alți arbori se situează la granița fină dintre istorie și legendă. Legenda Stejarului din Cajvana (în vîrstă de aproape 900 de ani, datat cu carbon de către Universitatea „Babeș-Bolyai“) spune că a răsărit pe locul unei gropi comune, după ce satul a fost nimicit în timpul marii invazii tătare din 1241. Ba mai mult, se spune că sub arbore s-a odihnit însuși Ștefan cel Mare. Există și arbori a căror legendă e sugerată chiar de numele lor, cum sînt Stejarul Baba Groasa din Pădurea Nebună (jud. Giurgiu, aproximativ 600 de ani) sau Stejarul Îngenuncheat (Grindul Caraorman, Letea, aproximativ 400 de ani).

La Stejărică, unul dintre primii arbori pe care i-a fotografiat Florin Ghenade, mersese căutînd de fapt un plop de 600 de ani, aflat chiar în satul Plopi. Copacul respectiv nu mai era acolo, însă echipa l-a găsit pe Stejărică pe marginea unui rîuleț, la intrarea în sat, căzut în urmă cu cinci ani, după o furtună, cu bucăți mari din el în apă. „Interesîndu-mă în localitate despre el, am aflat că nu are o poveste anume, oamenii l-au botezat doar avînd conștiința lui ca loc de întîlnire. Am mai aflat că în satul respectiv era o lungă tradiție de călușari. Am dat peste niște fotografii cu ceata, iar într-una dintre ele nebunul trupei stă cocoțat pe un măgar. Eu citeam atunci Cabala măgarului: asinitate și cunoaștere la Giordano Bruno, în care era descris măgarul cu un dublu rol, cu valori pozitive, dar și negative. M-a suprins asocierea călușarilor cu nebunii și cu rolul pe care îl au în cadrul dansului ritual cu măgarul. Sînt niște lumi aflate la mare distanță una de alta, dar iată s-au întîlnit în mintea mea cu prilejul acestei fotografii.“

Salcia Lizucăi are și ea o poveste interesantă: „La colectivizare, bună parte din Dumbrava Minunată a fost rasă, copacii au fost smulși și terenul a fost pregătit pentru livezi de meri, de cireși. Acolo era o biserică veche de cîteva sute de ani, pe care a salvat-o preotul, iar într-o noapte, tot el a plătit muncitorii care se ocupau de înființarea livezii, iar aceștia au scos salcia din rădăcini și au transplantat-o în grădina bisericii.“ De altfel, mai mulți dintre acești copaci bătrîni se află în preajma lăcașurilor religioase. „Bisericile au fost locuri stabile, ferite întrucîtva de anumite schimbări și poate de aceea au supraviețuit și arborii. Căci omul nu a fost întotdeauna conștient de valoarea arborilor seculari“, adaugă Florin Ghenade.

Ce fel de semne lasă oamenii pe copaci? Nu doar pe acelea concrete, scrijelite în scoarța copacului. Semne sînt peste tot, depinde de cine le citește. Tibor Hartel, biolog și prieten al proiectului, a încercat în ultimii ani să atragă atenția asupra pășunilor pe care le avem în România, multe dintre ele în zona Transilvaniei, îmi povestește Florin Ghenade. „Aceste pășuni sînt niște habitate bio-culturale care au prezervat mii de arbori seculari, care au creat condițiile pentru existența lor, și sînt habitate în care putem citi în continuare semnele interacțiunii dintre om și natură. Intervenția omului, prin erbivore, pe pășuni, dinamizează tipul de peisaj, făcînd posibilă coexistența arborilor seculari cu cei foarte tineri.“

Unii arbori au oferit oamenilor adăpost, atît concret, cît și spiritual. „Scorburile sînt și ele semne, tocmai prin deschiderea lor neintenționată către lume. Iar oamenii au profitat de asta în diverse moduri. Știu cel puțin două cazuri în care oamenii își țineau iarna animalele în scorbura copacului – la Botoșana, de pildă. Stejarul de lîngă Reghin, în scorbura căruia s-a făcut o capelă, e altă poveste faină. La Mînăstirea Popînzălești, părintele mi-a povestit cum Mitropolitul Craiovei obișnuia să vină des acolo, la copacul lui preferat, intrînd în scorbura stejarului și rămînînd acolo o vreme.“

Sînt însă și situații în care omul dăunează unor arbori, cum e cazul Stejarului lui Omer din Pădurea Letea, Delta Dunării, în vîrstă de aproximativ 600 de ani. Ajungînd acolo ca să-l fotografieze, Florin Ghenade a descoperit că vegetația din jurul său crescuse atît de mult că nu se putea apropia de el. „Acolo e un habitat protejat, în care nu mai pot intra oamenii, și nici animalele, iar noi dormim liniștiți la gîndul că e arie ocrotită. Iată cum un anumit tip de înțelegere nu e musai în acord cu natura.“ Arborii seculari există în conștiința oamenilor, însă asta nu înseamnă neapărat că ei beneficiază și de o protecție reală.

Deși expoziția „Arbori bătrîni“ a fost însoțită de conferințe ale unor specialiști (biologi, antropologi sau peisagiști), „abordarea activist-ecologică nu a făcut parte din discursul meu“, subliniază Florin Ghenade. „De aceea nu i-am fotografiat ziua, căci e foarte ușor să pici într-un comentariu social, în care inevitabil ajungi să cauți vinovați.“ Seria sa de imagini a căutat mai degrabă să seteze un cadru pentru povești, un punct din care specialiștii să pornească ei înșiși cercetări.

Ce urmează? O carte-album se află în pregătire, și există și o listă cu zeci de arbori de fotografiat. „Stejarii Dreptății de la Arad, sau Cei Opt Frați din curtea Policlinicii din Botoșani, opt trunchiuri care cresc din aceeași rădăcină. Doar numele acestea mă fac imediat curios despre poveștile lor“, încheie fotograful.

Foto sus: Păr de pe pășune, Saschiz, 2015. Foto jos: Stejărică, 2012. Credit: Florin Ghenade