Pandemia presei

La acestea se adăugau ziarele locale – în Bucureşti, Informaţia –, în principiu un pic mai lejere în conţinut, şi cîteva reviste specializate (cultură, ştiinţă, copii, tineret, femei etc.). Unele dintre acestea făceau adevărate minuni de vitejie, de-ar fi să amintim doar Echinox, Amfiteatru sau Ştiinţă şi tehnică. Apăreau articole şi pagini literare pentru care îţi imaginai că atît autorii cît şi întreaga redacţie au fost imediat arestaţi!

 

Bunul meu prieten Marian Petcu, un neobosit cercetător al istoriei presei, m-ar putea corecta în privinţa cifrei, dar cred că ordinul de mărime e corect: înainte de decembrie 1989 trebuie să fi existat în România vreo două sute de publicaţii.

Şase luni mai tîrziu, erau două mii. Erau abordate absolut toate temele care fuseseră înainte fie cenzurate, fie deformate, fie interzise cu totul.

 

Dincolo de fireasca defulare şi la fel de fireştile imperfecţiuni, două întrebări s-ar fi putut pune – dacă n-am fi avut cu toţii altele mai importante pe cap în acele vremuri nebune: cine putea să asigure un volum al textelor multiplicat cu zece şi cu ce bani?

Două întrebări care capătă o importanţă specială azi, cînd presa în general – şi cea scrisă în primul rînd – par să se afle în colaps. Căci mai puţini ziarişti nu sînt acum, după peste 15 generaţii de absolvenţi de Jurnalism, mai puţin pregătiţi nici atît şi, cu voia dvs., în ciuda crizei, nici mai puţini bani nu sînt în România anului 2010 decît în cea a lui 1990, de acord?

 

Cum s-a decojit o înfloritoare realitate. Cine? – se ştie: geologi, automaticieni, ciberneticieni, proiectanţi etc., alături de cei existenţi în momentul zero, adaptaţi mai mult sau mai puţin la presa liberă.

Cu ce bani? – e mai complicat. Fostele publicaţii pur şi simplu s-au autoprivatizat şi s-au transformat în societăţi pe acţiuni. Pentru ele şi pentru celelalte – multe fiinţînd la început prin subsoluri ori apartamente de bloc – fondurile pentru producţie au venit din felurite surse, de la donaţii şi „ajutoare“, pînă la banii celor care le publicau. O afacere ca oricare alta, în definitiv, cu riscuri foarte mici în acele vremuri, în care un săptămînal ca Zig Zag ajungea la vreo trei sute de mii de exemplare vîndute, iar primele două-trei ziare treceau de un milion! Asta se întîmpla, nota bene, în condiţiile în care marea publicitate era aproape inexistentă. În schimb, înflorea cea mică, inclusiv prin publicaţii care se distribuiau gratuit. Ulterior, a apărut primul ziar de sîmbătă, apoi primul de duminică...

 

Cel puţin două sînt fenomenele care, în timp, au decojit această înfloritoare realitate a presei scrise din anii ’90. Pe de o parte, concurenţa tot mai puternică a televiziunilor şi apoi a Internetului; pe de alta – scăderea interesului general faţă de presă. Aceasta din urmă a fost provocată, la rîndul ei, de două evoluţii: descreşterea propriu-zisă a apetitului faţă de ceea ce – atunci – era o noutate senzaţională (cine ar mai sta azi să urmărească pînă noaptea tîrziu dezbaterile din CPUN?), dar şi instaurarea unui alt mod de viaţă: imediat după 1989, în inerţia Epocii de Aur, cei mai mulţi dintre noi continuam să aplicăm sistemul „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim“. Să tot citeşti ziare şi să stai noaptea la TV! Azi nu prea mai ţine.

 

Cauze externe şi interne. Ce n-au dus la bun sfîrşit televiziunile a preluat viguros Internetul (în nişte limite, totuşi, căci n-a prea plouat cu calculatoare prin satele româneşti – spre deosebire de telefoane mobile), iar lovitura de graţie pare s-o fi dat criza financiar-economică mondială: mor ziarele.

 

Să punem repede şi fără menajamente întrebarea-cheie: mor numai de la bani? După febra presei de la începutul anilor ’90, nu prea au mai existat publicaţii care să trăiască din vînzări. Sursele principale sînt patronatul şi publicitatea.

 

De ce să bagi bani într-un ziar se ştie: ca mijloc de presiune (dacă nu de curat şantaj) şi carte de vizită. Dă bine la imagine. La nevoie – Doamne, fereşte! – poate funcţiona şi ca avocat. E drept, criza i-a sărăcit un pic pe bogaţi, dar întreţinerea unei publicaţii e un fleac chiar şi pentru averile rămase – dovadă că unii continuă s-o facă. Mai ales că, în vremuri grele, motivaţiile amintite (influenţă şi imagine) nu fac decît să devină mai importante.

 

Publicitatea, e drept, a căzut dramatic, cu 50% şi peste.

Cu toate acestea, ziarele nu mor numai de la bani, ci şi din cauza lor: presa a pierdut în ultimul an aproape întreg capitalul de credibilitate cîştigat în 20 de ani. Şi nu e vorba numai despre prestaţia pe (sic!) scena politică, ci de mult mai mult. Aberaţiile vehiculate în prezentarea şi dezbaterea unei teme de interes major precum gripa porcină sau – în cu totul alt registru – sărăcia năucitoare a ştirilor externe (majoritatea românilor probabil habar n-au nici acum că s-a votat Tratatul de la Lisabona şi ce naiba e ăla) au subminat la greu existenţa presei.

Apocalipsă amînată. Cu toate acestea, e cazul să ne tragem răsuflarea înainte de a decreta Apocalipsa presei scrise, pentru că:

● unele dintre publicaţiile care nu se mai tipăresc se vindeau oricum în doar cîteva sute de exemplare;

● cine citeşte ziarele – sau revista presei – pe Internet nu le cumpăra nici cînd se tipăreau;

● ziarele pe hîrtie nu vor dispărea niciodată, cel mult asistăm la o nouă selecţie naturală, conform legilor pieţei libere; argumentul şugubăţ al lui Umberto Eco privitor la cartea tipărită este cu atît mai valabil aici: e greu să citeşti de pe calculator cînd stai pe closet; dacă sînteţi pudici, înlocuiţi closet cu masă de cafenea, compartiment de tren, pat, metrou etc.

Colapsul audio-vizualului pare şi mai îndepărtat, de vreme ce, conform unui foarte recent sondaj CURS realizat pentru Jurnalul Naţional, 92% dintre români se uită zilnic la televizor, iar dinspre radiouri n-a venit, slavă Domnului!, nici un zvon catastrofist.

 

Una peste alta, evoluţiile de ultimă oră pe piaţa presei sînt în mare măsură similare celor provocate de virusul H1N1: sigur e vorba despre ceva serios şi îngrijorător, sigur există bolnavi şi s-au înregistrat decese, sigur e bine să te protejezi – dar la fel de sigur sînt în joc mari interese financiare, manipulatoare, iar pînă la pandemia gripei spaniole, cu 25 de milioane de morţi şi 20% dintre pămînteni bolnavi este – din fericire – cale lungă.