Sînt un ascultător de muzică, dar nu un meloman. Un meloman are abonament la Ateneu şi la Operă, ascultă transpus orice interpretare de pe aceste scene, oricît de proastă, şi răsplăteşte la sfîrşit prestaţia cu aplauze furtunoase şi strigă „bravo!“. Un meloman e un admirator necondiţionat şi un automat de zis „maestre“ oricărui muzician. Fericiţi cei melomani cu duhul, dar, precum spuneam, eu nu fac parte din categoria asta. Din păcate – pentru că destul de puţine lucruri mă mulţumesc şi încă şi mai puţine mă entuziasmează.
În cazul operei, de exemplu, rareori nu-mi este bruiată receptarea. Dincolo de vocile interpreţilor, nu pot să gust un spectacol în care două pachiderme trecute de a doua tinereţe apar pe post de juni amorezi şi-şi jură iubire veşnică, cu gesturi pompoase. Lăsînd la o parte interpretarea, nu-mi vine deloc să lăcrimez la libretele melodramatice şi rudimentare, care au făcut carieră într-o anumită epocă a genului liric. Ba chiar mi se par ridicole pînă la comic. Apoi, nu numai că fac alergie la „arii celebre“, la potpuriuri şi la trei, cinci sau nu ştiu cîţi tenori strînşi în buchet, dar, în general, opera italiană mă atrage foarte puţin. Cea pe care-o gust este opera barocă – dar şi în cazul acesteia am pretenţia să fie interpretată restitutiv. Pe scurt, ca să mai fiu interesat de operă am nevoie de ceva nou – aşa cum găsesc întotdeauna, de exemplu, la spectacolele baroce ale lui William Christie.
De ce toată această introducere despre operă, la o rubrică de cronică TV? Ca după ea să vin cu o declaraţie abruptă: am văzut acum cîteva zile, la HBO, înregistrarea live, realizată în 2008, a spectacolului Chiria (Rent) şi mi-a plăcut foarte mult. Rent a fost unul dintre cele mai de succes musicaluri de pe Broadway. Putem să-i spunem operă pop-rock. Putem să-i spunem aşa, pentru că e, printre altele, o reinterpretare în cheie modernă a Boemei lui Puccini. Este vorba şi aici despre viaţa boemă a unor artişti, dar una din New York-ul contemporan, unde eroii se confruntă, pe lîngă lipsurile materiale, cu dependenţa de droguri şi cu virusul HIV. De data asta nu mai avem de-a face cu poetul Rodolfo şi cu fragila şi tuberculoasa Mimi, ci cu cîntăreţul Roger şi cu dansatoarea exotică Mimi, dependentă de droguri. Amîndoi sînt seropozitivi. Colegul de cameră al lui Roger nu e pictorul Marcello, ci Mark Cohen, un regizor de film independent, care joacă şi rol de povestitor. Filozoful Colline din Boema devine profesorul de filozofie Tom Collins. Este gay şi are un iubit travestit, Angel – acesta fiind şi personajul care moare spre final. Nu de tuberculoză, ci de SIDA. Ca subiect, nu e cine ştie ce: o Boema altoită cu Îngeri în America. Dar ce spectacol!
Nu ştiu dacă aţi auzit multe despre Will Chase, Renée Elise Goldsberry, Adam Kantor, Michael McElroy, Rodney Hicks sau Eden Espinosa. Pentru mine, erau nişte nume total necunoscute, dar am avut surpriza să descopăr nişte oameni foarte talentaţi din toate punctele de vedere: buni actori, buni cîntăreţi şi buni dansatori. Nu sînt ca interpreţii tradiţionali de operă, care, dacă nu se plimbă fără rost pe scenă, îşi proţăpesc staturile impozante pe picioare şi le mai mişcă doar atunci cînd îi apucă mica ţopăială, cînd se sforţează la acute. Artiştii de pe Broadway au nişte voci care nu sînt cu nimic mai prejos decît cele ale confraţilor lor de la Scala (doar că în alt registru) şi, în plus, reuşesc să şi le susţină impecabil, fără să gîfîie, chiar şi-n timp ce dansează. Ceea ce e o adevărată performanţă.
Spectacolul Chiria este un bun exemplu despre cum poate să supravieţuiască, ba chiar să aibă succes şi-n vremurile noastre maaarea artă lirică. Tradusă în stilistica actuală fără complexe şi temeneli, reformulată în mod creativ. Şi, în plus, cu nişte interpreţi care să aibă condiţie fizică de atleţi. Mai puţină mîncare şi mai multă mişcare! Arta cere sacrificii, nu?
