Chiloţii orali şi cremele livreşti

Către sfîrşitul lunii trecute, în cadrul unei emisiuni difuzate pe Realitatea TV, ziaristul Cristian Tudor Popescu a ţinut să facă public faptul că poartă chiloţi turceşti. Confesiunea, abruptă, umorală, făcută în stilul său butucănos, a venit pe fondul unui mimetism disimulat, după ce, într-un cotidian central, Gabriel Liiceanu publicase cîteva fragmente dintr-un volum autobiografic în care autorul Jurnalului de la Păltiniş îşi descria ritualul duşului matinal şi dubitativitatea în faţa alegerii unor creme de corp. La rîndul său, Mircea Badea se arătase îngreţoşat de aceeaşi confesiune domestică, sancţionînd-o cu veşnica sa ironie ratată care nu reuşeşte niciodată să permuteze dincolo de băşcălie şi zemeflea. Dezgustul public al celor doi a fost preluat imediat de o sumă de internauţi, rememorat pe bloguri, iar pasajul cu pricina s-a transformat într-un soi de manifest al pudibonzilor. Zeci de useri cu nick-uri ilizibile şi-au declamat oprobriul, îngroşîndu-şi poncifele resentimentare de-a lungul topicurilor, oripilîndu-se în grup, exhibîndu-şi lehamitea, expediind lapidar injurii agramate sau, dimpotrivă, construind cu infinită migală adevărate eşafodaje ale urii şi dezabuzării. M-am tot întrebat: în fond, ce anume i se reproşează autorului? Caracterul prea intim al textului? Inutilitatea lui? Indecenţa? Inoportunitatea tematică, notele prea mundane, prea nesemnificative? Absurditatea sau necuviinţa lor? De îndată ce am legat posibilele motive ale umorilor de un anumit caracter impudic (sau lipsit de sens), gîndul mi-a fugit la celebrul Jurnal filozofic al lui Constantin Noica şi la o notă inserată acolo, notă prin care filozoful de la Păltiniş întemeiază naşterea îndeletnicirii numită filozofie, printr-un act, la origini, absurd şi lipsit de bun simţ. "Libertatea grecilor antici de a fi absurzi - spune Noica - stă la originea filozofiei. Căci bunul simţ - continuă filozoful - i-ar fi împiedicat să spună că totul curge sau nimic nu se mişcă." Corolarul e simplu: etica elementară nu i-ar fi lăsat pe întemeietorii filozofiei să debiteze "inepţii" de genul "nimic nu se mişcă" sau "totul curge", privîndu-i astfel de o "impietate" care, în definitiv, a născut metafizica. Uneori, e nevoie de un anumit dozaj impudic, de o " nesimţire" sănătoasă, pentru a spune lucruri aparent lipsite de noimă, capabile, într-o rocadă a valorii, să instituie nonsensul cu reversul lui. A fi scandalos, a spune lucruri care nu se spun, a face confesiuni care nu se fac, a fi - la limită - lipsit de "bun simţ" devine, iată, adesea, laitmotivul unei paradigme creatoare. Dar ce poate fi "creator" într-un pasaj incriminat unde reproşul tare e încarnat tocmai de necreativitatea lui? Dacă e să mergem pe ideea unei mărturisiri inutile, prea intime şi fără miză, ajungem la problema confesiunii. Oare asta să i se fi reproşat, de facto, autorului, şi anume caracterul prea confesiv al textului? Confesiunea reprezintă, alături de teorie, una dintre cele mai legitime forme de a spune adevărul. Ea întruchipează cumva alternativa la discursul conceptual, zona în care se consolidează ceea ce Erich Fromm numea, în celebra sa lucrare Art of Loving, "etica existenţei". De la Sf. Augustin, Montaigne, Rousseau şi Freud, pînă la literatura autobiografică (post)modernă, adevărurile esenţiale ne sînt livrate sub forma confesiunii şi a sincerităţii. Travaliul ontologic, supliciul lui "a fi" - cum ar spune existenţialiştii - include şi toate acele lucruri de care, conform etaloanelor anumitor sisteme valorice, ar trebui să ne ruşinăm. Cine vrea adevărul - spune Peter Sloterdijk în Critica raţiunii cinice - nu trebuie să se mulţumească cu a construi "teorii", ci trebuie să privească dincolo de măşti, într-o zonă unde relaţionarea interumană devine posibilă prin confesiune. Evident, orice justificări ale derizoriului unui text sînt inutile atîta timp cît se operează cu un a priori umoral. Căci Mircea Badea şi Cristian Tudor Popescu au identificat "ridicolul" în textul confesional al lui Liiceanu, înainte de a fi scris. Şi au taxat nu o bucată prozaică de literatură, ci un autor. Şi l-au taxat nu pentru un neajuns, ci pentru un prea plin. Pentru dumnealor, filozoful activează veşnic pe un piedestal al lucrurilor definitive, el oscilează mereu între hermeneutica devenirii şi finitudine. Filozofii nu fac duş şi nu-şi dau cu creme. Cînd o fac, sînt iremediabil indecenţi, susceptibili de obscenitate, greţoşi, duplicitari, dubioşi, iar cînd scriu filozofie nu sînt de fapt filozofi, ci simpli exegeţi. În treacăt fie spus, nu-mi amintesc ca vreodată Gabriel Liiceanu să se fi intitulat altfel decît scriitor. Or, pentru un scriitor, oricît ar părea de "indecent", totul devine de vînzare, susceptibil de a deveni literatură: gîndurile cele mai intime, spaimele existenţiale, sexualitatea lui, lumea domestică, trecutul, viitorul, ireversibilul, problema morţii şi dificultatea de a deschide o conservă. Plus că - vorba lui Andrei Pleşu - "Oricine a practicat, intensiv, exerciţiul scrisului, ştie că el nu e punerea (finală) în pagină a unei căutări, ci căutarea însăşi." Prin urmare, numai cine a practicat exerciţiul scrisului (şi i-a înţeles profunzimea) ştie că, povestind despre neajunsul de a trăi, bunăoară, poate sfîrşi descriind un coteţ de găini şi că totul e justificabil dacă e scris cu talent. De fapt, exceptînd toate astea, mă întreb dacă nu cumva lui Gabriel Liiceanu nu i se reproşează în fond altceva, un altceva situat dincolo de presupusul caracter "impudic al notelor", dincolo de "inoportunitatea confesională", dincolo de aşa-zisa "micime a introspecţiei". Un lucru extrem de simplu: că există. Cine este stăpînit de invidii existenţiale nu poate ierta un singur lucru celuilalt: faptul că există, pur şi simplu. Psihologia resentimentară, de la Max Scheler citire, ne învaţă că omul este un animal care se compară în chip spontan, într-o antinomie a (non)calităţilor, cu semenii săi. Pentru unii, această comparaţie devine, eminamente, dureroasă. Goethe afirma că în faţa marilor calităţi pe care un altul le posedă nu există alt mijloc mai sigur de salvare morală decît iubirea. Or, ceva mă face să cred că "epigonii trişti", care practică cu obstinaţie ranchiuna, nu se iubesc, în definitiv, nici pe ei înşişi. Între "chiloţii orali" ai lui Cristian Tudor Popescu şi "cremele livreşti" ale lui Gabriel Liiceanu, le aleg pe cele din urmă. Fie şi pentru faptul că sînt mai perene, căci, vorba latinilor, verba volant, scripta manent.