Într-o lume în care aproape totul este ready-made, se mai găsesc oameni care meșteresc cîte ceva, în folosul nostru, al consumatorilor. Și în amintirea vremurilor de altădată. Trebuie doar găsiți, în unele zone ”tradiționale” ale orașului, ”ascunși” printre buticurile sclipitoare.

La cizmar am fost, cred, cu toţii. Cizmarii sînt dintre puţinii meseriaşi de care mai avem nevoie: oricui i se tocesc flecurile şi nu e o atît de mare cheltuială să le înlocuieşti.

Şi totuşi, nici cizmarii, asemenea altor meseriaşi, nu mai sînt prea vizibili. Îi găseşti cu greu, concentraţi în anumite zone ale Bucureştiului, precum Centrul istoric, recomandaţi de cîte cineva… Şi ei aparţin unei alte epoci, mai puţin grăbite, în care lucrurile se confecţionau migălos şi în timp.

Gheorghe Stan, de pe Radu Calomfirescu, a făcut şi face aproximativ aceleaşi lucruri ca mulţi alţi cizmari bucureşteni de 50-60 de ani: „Trei ani şcoală profesională, din ’67 pînă în ’70. Aici, în Bucureşti. Era încălţămintea manuală atunci şi se aduceau copii de la ţară. La ţară era greu şi eu eram mai pipernicit, mai amărît. Aşa că am fugit într-o zi de acasă şi m-am înscris la ăştia. Era pe Uranus. Am absolvit primul an şi mi-a dat bursă 300 de lei. Erau bani pe timpul ăla. Stăteam cu chirie.

Ne învăţa şi matematică, şi română. Dar şi ore speciale de cizmărie. De trei ori pe săptămînă. Dacă voiai să înveţi mai repede, te duceai la meşterul particular, după şcoală, şi învăţai. Ne învăţa şi la şcoală meseria, ne spunea, de pildă, cum e pielea făcută din dermă, epidermă, tot soiul de straturi din astea… De acasă nu prea aveam de mîncare, mai îmi dădeau şi ei cîte o oală de ciorbă cînd ne duceam acolo. Toate erau importante, că moda se schimba şi trebuia să înveţi şi anul viitor…“

Deja se întrevede pattern-ul unei biografii standard de self-made man din perioada anilor ’60: sărac, venit de la ţară să înveţe o meserie, trăind greu şi cu ajutor „comunitar“ în timpul studiilor şi uceniciei

Şi, în acelaşi timp, cu respect pentru adevărata meserie, care acum nu se mai practică, nu mai e cerută: realizarea „pantofilor pe comandă“: „Ştiam şi să facem pantofi, am lucrat pe comandă. Ne trebuia un calapod ca ăsta, piele, meşină. Îl puneai pe calapod, se trăgea pe calapod… Se făcea cu maşina de cusut, dar se făcea şi fără. Noi din şcoală ieşeam şi rictuitori (făceam feţe pentru pantofi) şi tălpuitori – le făceam pe toate. Am fost responsabil pe Calea Moşilor: acolo se făcea încălţăminte: era încăputări (sic!) de cizme, de pantofi. Schimba faţa şi atît. Venea lumea din străinătate. Aveam 23 de angajaţi. Doi maşinişti, un croitor, unul care cosea şi opt tălpuitori. După Revoluţie nu am mai rezistat.

Atunci avea mai mare valoare banul. oricine îşi permitea să-şi comande pantofi… Puterea unui magazin de comandă era cam de 1000 de perechi. Venea omul şi dădea 100 de lei avans şi restul cînd erau gata. 328 de lei costa o pereche cu totul. Atunci nu erau atîtea zerouri.

După Revoluţie au început să dispară pantofii pe comandă. Cînd au venit cei chinezeşti, sau de la second hand, pe care nici nu mai poţi să-i repari.“

Dintr-o meserie, să faci pantofi la comandă a devenit un mit care aminteşte de vremurile cînd cizmarul era… creator, şi nu doar un simplu reparator, ca acum. Cînd încălţările nu se mai fac, ci se cumpără.

„Doar reparaţii încălţăminte. Flecuri de damă – 12 lei. Flecuri bărbaţi – 20. Pingele – 30. Fermoare nu fac că nu am maşină de cusut, nu am unde s-o ţin.“

Cam cu acestea se ocupă, astăzi, dl Stan. Profesionist, cu utilaje specializate: „Cleşte, ciocan, cuţit, masaţi, fals. Masatul e un băţ pe care se dă cu cuţitul şi se ascute. Cu falsul tragi la calapod, cînd e desfăcut, ai nevoie că-i mai mic. Nu poţi să tragi cu cleştele că îl taie. Unde-i desfăcut pe ici aşa, îl strîng. Mi-ar trebui şi alte utilaje, dar nu am unde să le pun. Ăsta-i polizor, unde se ascut cuţitele, şi raşpel, de dat la flecuri şi la pingele. Calul de fier – să baţi tocurile pe el. Mai am materiale, cuie, spirt.“

Cînd vorbeşte aşa, doct, îţi dai seama că lumea vechilor meseriaşi nu e doar una poetică, cum pare la prima vedere. Ci specializată şi oarecum criptică, pentru cineva din exterior.

Profesionalismul se recunoaşte şi prin halat: „Port halat: Normal, te vede omu’, te cunoaşte. Mai stai şi afară, şi acolo te vede, ca să ştie cui să se adreseze. Dacă îl vede pe altul fără halat, zice omul: «Dumneavoastră lucraţi aici?»“

Dar şi prin acte doveditoare, puse la vedere, pe pereţi: „Certificat de înregistrare de la Primăria Capitalei şi acordul de funcţionare, tot de acolo. Şi o diplomă că sînt cizmar, că am absolvit o şcoală“.

Autorizaţia de funcţionare o are de la Primărie. După ce a fost o viaţă salariat la UCECOM, dl Stan e acum patron – doar că într-un spaţiu care nu-i al lui, ci tot al Primăriei. Plăteşte chirie pentru acesta 350 de lei pe lună pentru că e… zona zero. Spaţiul nu se vinde, a încercat: i s-a spus că e Centru istoric…

De stat, stă zilnic de la 7 la 7. Lunea mergea mai bine, dar acum nu prea mai sînt clienţi mulţi nici atunci, şi nici marţea. Poate doar vinerea, cînd vin oamenii cu pantofii, grăbiţi, şi spun că-i vor pînă seara. Cei mai mulţi sînt tinerii, în special fetele… Bătrînii îşi poartă pantofii pînă îi tocesc de tot şi apoi îi aruncă.

Cum face dl Stan să-şi atragă clienţi, să arate mai bine pantofii? „Îi fac mai frumos, îi dau cu smac din ăsta, cu cremă, că unii îi aduc ca vai de ei.“

De ce stă dl Stan în prăvălia lui şi ce cîştigă de aici? „Cîştig o pîine: cînd iese, iese, cînd nu iese, nu iese. Cînd iau mai mulţi bani îi pun într-un buzunar separat. Şi după aia îi iau, cînd nu mai iese…”