- supravieţuirea meşteşugurilor -

La o gură de metrou, printre tarabe colorate, ziare lucioase şi chioşcuri cu sucuri carbogazoase şi ţigări slim, stă o femeie cu un coş de nuiele. În coş sînt cîteva obiecte de lemn, dintre cele pe care le folosim aproape zilnic prin bucătărie. Toate sînt făcute de bărbatu-său şi femeia le „dă“ ieftin, pentru că nu le consideră a fi „cine ştie ce“. Le dă la un aşa preţ încît să fie cumpărate şi cît să se poată întoarce deseară cu ceva bani acasă. Nimeni nu va considera lingurile – un leu bucata, ciocănele de şniţele – doi lei, spatule impecabile şi catifelate la pipăit – cincizeci de bani – unicate, obiecte de lux. Deşi sînt făcute de mînă, vîndute la colţ de stradă, abia mai scot traiul de pe o zi pe alta. Puţin mai încolo stă şi o bătrînică. Stă în soare, poartă o pălăriuţă croşetată, ca un soi de reclamă ambulantă, se ţine cu braţul stîng de o balustradă, în timp ce dreptul, cel pe lîngă care trec grăbiţi călătorii de la metrou, este umeraş pentru cîteva milieuri, migălos lucrate, dar demodate şi ironizate, considerate azi emblemă pentru kitsch. În milieuri bătrînica a investit cîteva săptămîni, ochii şi pasiunea de a face ceva perfect. 

Dacă ar fi vîndute într-un magazin de artizanat, dacă ar avea eticheta handmade, produsele ar căpăta o cu totul altă strălucire. Dacă ar fi promovate, împachetate în poveştile facerii lor, vor apărea şi cumpărători dispuşi să ofere nu doar dublu, ci de zece ori preţul acelui produs, catalogat deodată drept unicat. 

Din păcate, există prea puţini meseriaşi care s-au prins care e treaba, iar aceştia de cele mai multe ori sînt grupuri izolate, care merg uneori pe la tîrguri şi cîştigă ceva mai mult la evenimente, ori pleacă din ţară. În Occident, meseria lor capătă valenţă de artă, e recunoscută şi preţuită ca atare. La noi însă, marea parte a celor care au mai rămas meseriaşi în adevăratul sens al cuvîntului îşi văd meseria doar ca mod de supravieţuire. Copiii lor nici nu mai au de gînd să le urmeze paşii. Cînd succesul înseamnă doar ban, iar cînd ţi se spune din toate părţile că mai bine te faci că munceşti, decît să munceşti cu adevărat – că aşa fac oamenii deştepţi –, cine mai e tentat să muncească o zi întreagă, doar ca să aibă ce pune pe masă? Chiar dacă lucrul respectiv iese perfect. 

De la potcoave la Pontiac 

De ce meşteşugurile de odinioară sînt pe cale de dispariţie şi de ce adevăraţii meşteşugari sînt daţi uitării? Cauzele stau şi în proasta lor promovare, dar şi în faptul că produsele pe care le fac, din tată în fiu, nu mai au azi căutare. Linguri de lemn se fac pe bandă rulantă, le iei de la orice magazin, nu mai cauţi ceva handmade. Milieurile – la fel, deşi într-un milieu lucrat de mînă se investeşte muncă multă şi multă rigoare. Dar cine mai dă bani pe aşa ceva? Pe de altă parte, articolele vestimentare din macramé sînt în vogă şi defilează cu succes pe podiumurile marilor case de modă. 

Din nefericire, această mină de aur, meşteşugarii, nu mai e valorificată, mulţi sînt lăsaţi să „piară pe limba lor“, cu indiferenţă şi acea românească ridicare neputincioasă din umeri. 

Tocmai la această indiferenţă a încercat să răspundă un grup de oameni, o firmă de campanii sociale, KCMC (K Consulting Management and Coordination), care a conceput un proiect ambiţios, atît ca timp, cît şi ca fonduri investite. E vorba de un proiect care se referă, deocamdată, la meşteşugarii romi, la comunităţile tradiţionale în care meseria se mai practică, ca odinioară, dar care se apropie de apus. „Cele mai multe programe existente azi, în ceea ce priveşte romii, sînt de reconversie, nu de revalorizare. Încerci să-l înveţi, de exemplu, pe un rudar (cel care face linguri) să facă brutărie, în loc să-i dai nişte informaţii despre ce ar putea face cu meşteşugul său, pentru a fi vandabil pe piaţă... Din păcate, noi încă importăm valori care nu ni se potrivesc şi încercăm să le aplicăm, în locul revitalizării propriilor valori“ – îmi declară coordonatorul proiectului, Ciprian Necula. 

Despre romii din comunităţile tradiţionale îmi spune că, lăsînd la o parte stereotipurile, vor să muncească, dar că meseria lor nu mai are căutare. Să-i înveţi însă altă meserie nu ar face decît să distrugă o identitate, să-i distrugi pe ei ca grup, ca valori. 

„În acest proiect am pornit de la un fapt subiectiv: experienţa bunicului meu, care a fost fierar la sat. În paranteză fie spus, cînd bunicul s-a însurat cu bunica mea, a trebuit să dea probă de muncă. Socrul i-a cerut dovada că e bun meseriaş, să demonstreze astfel că îşi poate întreţine familia. Dacă era «cioflingar», cum spun romii la cei care nu au meserie, era considerat lepră socială, nu avea din ce să trăiască. Cînd a venit la Bucureşti, obligat să-şi părăsească satul, cum nu erau nici cai, nici căruţe, a reuşit să se adapteze la piaţă, păstrîndu-şi totuşi aceeaşi meserie. A învăţat să facă tinichigerie auto, de case, de biserici, a fost angajat la fabrica Republica. Pînă la 70 de ani, cît are acum, lucrează în aceeaşi meserie, dar cu un alt produs final. Bunicul meu a refăcut un Pontiac distrus, după o poză. A lipit pînă şi fiecare bucăţică din fibra ce acoperea caroseria la loc.“ Acest exemplu a fost de fapt şi motto-ul proiectului, care doreşte mai mult decît revalorizarea meşteşugului – recuperarea unui întreg sistem cultural pe cale de dispariţie. 

Aceeaşi meserie,  alt produs, noi venituri 

Proiectul „Romano Cher – Casa Romilor“ este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltare Resurse Umane 2007 – 2013 şi urmăreşte „readucerea pe piaţă şi în viaţa activă a comunităţii a meseriaşului tradiţional de etnie romă“. Proiectul va începe cu un program-pilot desfăşurat în comunităţi de pe lîngă Iaşi. „Vom găsi meseriaşi, îi vom forma, îi vom organiza şi îi vom ajuta să îşi vîndă produsele. În funcţie de rezultatele acestui pilot vom vedea ce funcţionează şi ce nu, după care îl vom extinde în toată ţara“ – declară Ciprian Necula. Cele două mari obiective ale proiectului sînt, în primul rînd „să-i ajutăm pe meseriaşii identificaţi să devină eficienţi pe piaţă, adică să-şi vîndă produsul angro, la magazine de mobilă, de decoraţiuni etc. Pentru asta vom identifica produse care pot deriva din meseria lor: fierarul care face potcoave ar putea face, de exemplu, clanţe din fier forjat. Cei care lucrează obiecte din tablă ar putea face... scrumiere de buzunar. Sînt tot felul de obiecte la care te poţi gîndi, dacă ai o altă viziune asupra pieţei. Bineînţeles, vom avea studii de piaţă serioase pe baza cărora vom şti ce le putem cere. Sperăm ca, pentru o perioadă de trei ani, să-i susţinem cu ce putem, după care încă zece ani să stăm pe lîngă ei, să-i monitorizăm în sistemul acesta. Proiectul înseamnă aproape 15 ani de muncă susţinută.“ 

Al doilea obiectiv ţine mai mult de partea de PR. „Vrem să înfiinţăm un centru mobil, care se va plimba din judeţ în judeţ, în toate cele cinci vizate, cu scopul de a promova şi de a face cunoscută, omului de rînd, valoarea meseriei. Va fi practic un muzeu live unde vom aduce meseriaşi cu exponate, unde vor avea loc evenimente de genul «ucenicia la minut»: cum să dai cu ciocanul, să faci o bijuterie sau să ciopleşti un lemn. În plus, vor fi o serie de evenimente culturale, concerte, dansuri etc.“ Pe scurt, pe lîngă identificarea meşteşugarilor rămaşi, proiectul cofinanţat şi de Ministerul Muncii caută să-i promoveze, să-i ajute, prin schimbarea produsului finit, să fie vandabili pe piaţă. „Tot în cadrul proiectului vom lansa un site cu datele de contact ale meseriaşilor, produsele şi preţurile. Va fi un site de vînzări, în trei limbi.“

Cine ne mai sînt meseriaşii? 

Îi vedem uneori pe la tîrguri, alteori la colţ de stradă. Sînt cei care s-au încăpăţînat să păstreze meseria învăţată de mici, dar care, în mare parte, azi nu mai au loc într-o societate în care totul se face robotizat, pe bandă rulantă. Sînt cei care spun: pot ori nu să fac cutare lucru, dar dacă pot să-l fac, nu există să dau greş. Aceasta e diferenţa între un meseriaş şi un şmecheraş. Meseriaşul nu e viciat, face un lucru pe care îl face ca pentru sine. 

Nefiind însă încurajaţi că ar putea scoate bani frumoşi... rămîn doar buni meseriaşi, nu prosperă pentru că nu ştiu cum să devină buni vînzători. Aveam să aflu totuşi că mulţi dintre cei care merg prin tîrguri să-şi vîndă produsele şi-au făcut autorizaţii de vînzare. „Inedit este faptul că peste 60% dintre cei cu care am vorbit, ca să nu mai ia amenzi, şi-au scos toate autorizaţiile necesare, plătesc TVA, au case de marcat... umblă cu ceaunul în spate şi cu casa de marcat în buzunar. Şi taie bon. Dar nu e îndeajuns. Oarecum s-au adaptat la piaţă, au făcut eforturi, dar nu au educaţia şi spiritul de afaceri necesare“, spune Ciprian Necula. 

Marian Dobre, director de comunicare în cadrul firmei, defineşte proiectul printr-un sigur cuvînt: „îmbogăţire“. 

„Mai avem în România oameni care practică o meserie la superlativ, iar acest lucru trebuie făcut cunoscut. Vrem să îmbogăţim lista de produse, iar proiectul va reuşi, dacă meseriaşul îşi va recîştiga respectul de sine, ca meseriaş prosper. Cînd vorbesc despre meseria lor, oamenii vorbesc de fapt despre viaţa lor, despre suferinţa că nu o mai pot practica. În zilele noastre, rar mai găseşti oameni pentru care meseria mai înseamnă ceva, pentru care meşteşugul este acea bucăţică ascunsă în suflet, pe care o scoţi cu greu la lumină, dar cînd reuşeşti s-o faci, se întîmplă ceva cu adevărat valoros.“ 

Meseriile încadrate în proiect se referă la o aptitudine, nu la o îndeletnicire. „Nu încadrăm, de exemplu, colectorii de fier vechi – îndeletnicirea multor romi – în categoria meşteşug, pentru că nu presupune nici o cunoaştere sau îndemînare. Fierarii, argintarii, rudarii, cărămidarii, gaborii (înveliş de case şi burlane), lăutarii, florarii... acestea sînt adevăratele profesii. În proiect sînt prinse opt profesii cunoscute, plus două potenţiale: „croitoreasa de haine rome“ şi „hămurarii – meserie descoperită recent de noi, chiar pe teren.“ (Hămurarii sînt cei care fac hamuri pentru cai. Iau pielea de vacă, o argăsesc, o taie, o subţiază, o cos… o cusătură de zici că e de maşină. Pentru un ham lucrează cam două săptămîni. Îl „dau“ pentru 250 de lei. Făcut de mînă integral.) 

„Oamenii pe care i-am întîlnit în comunităţi sînt foarte serioşi, pentru ei munca este o prioritate pentru că prin ea supravieţuiesc. Pentru acel om munca este o valoare culturală, nu e doar o profesie, îl defineşte. Sînt oameni care fac din fier tot ce vrei tu. Te sculptează în fier. Muncesc ca chiorii. Vorbeşti cu ei, ei nu se opresc din muncă, mai întorc un fier, îl mai bat...“ – povesteşte Ciprian Necula. 

Problema e că mulţi nu mai „dau“ meseria mai departe spre copiii lor, pentru că e o meserie din care nu faci bani, o fac doar ca să nu moară de foame. Asta e percepţia, cînd, de fapt, aceste mesteşuguri sînt foarte căutate în afară, foarte vandabile. 

Pînă la urmă e o formă de muncă nefolosită şi nevalorizată în România. O problemă a întregii societăţi: nu mai faci lucruri din pasiune, doar cele care aduc bani. „Cu cît faci bani mai uşor, cu atît eşti mai şmecher – acestea sînt modelele negative propagate de mass-media. Noi venim cu un contraexemplu: meseria aia pe care o faci din greu: aceea e adevărata valoare, cea care te defineşte şi te împlineşte ca om.“