La o oră de educaţie alimentară în şcoli din Bucureşti, bucătarul întreabă: ştiţi la ce folosim nucile? Un elev din centru: la prăjituri. Un elev din Giuleşti: la colivă. Mi-a plăcut răspunsul cu coliva şi am început să caut pe Internet cîte ceva despre zonă. Wikipedia zice că „Giuleşti este un cartier situat în sectorul 6. În trecut, era un sat separat, care nu făcea parte din oraş. Satul avea mai multe cătune, printre care Giuleşti-Sîrbi şi Giuleşti-Ţigănia, care avea o biserică zidită la 1798“. În rest, multe referinţe de genul: „cartierul care se scufundă“, „ca un sat uitat de lume“, „cartierul cel mai defavorizat din Bucureşti“. Imaginea de ansamblu – inundaţii, noroi, descinderi în forţă, periferie, apă nepotabilă, profund caracter rural, capăt de linie. Cum prezentul sună… bine, decidem să-l cunoaştem mai bine. Pornim într-o zi de duminică să descoperim Giuleştiul la el acasă. Luăm autobuzul 644 de la Podul Grant (tramvaiul 44 nu mai circulă). Mergem spre Calea Giuleşti. Pe stînga – blocuri vechi, scorojite, Institutul „Pasteur“ în paragină, băcănii de cartier cu „produse pe placul tuturor“, în special „mezeluri sănătoase“. Trecem de str. Pleşul, str. Bunicuţei... Ajungem la capăt de linie. Lume cu treburi, legume în lădiţe la poartă. Pe un copac, o tablă bătută în cuie anunţă: „Corturi şi veselă de închireat – La Marin Rumeguş, telefon...“ 

Intrăm pe Calea Giuleşti. Stradă lungă, proaspăt asfaltată, cu case de-o parte şi de alta. Cîini mulţi, dar paşnici. Femei care se întorc de la biserică. Linişte cu zgomote înfundate de voci în curte la masă. Din cînd în cînd, fum şi muzică de grătar. La o poartă stau pe pietre o tanti şi o puştoaică. Alături, pe un scaun – o lădiţă cu mere. Intrăm în vorbă. Întrebăm cum e viaţa pe-acolo, cum e traiul la curte, ce le place în cartier. „În primul rînd aerul, atmosfera – asta ne place foarte mult... linişte cam puţină. De ce? Maşini, c-acuma a dat drumul la şosea, e aproape jumătate terminată... şi-n privinţa copiilor, ştiţi cum? Mă calcă pe creieri... Acuma, uite, nu se simte nici unul, da’ de la ora 4 pînă la 2 noaptea e o hărmălaie pe stradă zici că-i grădiniţa-ntreagă... Una la mînă, şi-al doilea la mînă, mă deranjează cîinii ăştia nenorociţi, care iese din curţile oamenilor. Uite, am şi io unul, dar vreau să vă spun că datoria la cîine este să stea în lanţ.“ Tanti Ioana vorbeşte de părinţi. Născuţi şi crescuţi aici, în curtea asta. „Cînd a venit bunicul meu aici, a venit cioban cu trei sute de oi. Nu mai ştiu prin ce an... Şi vreau să vă spun că avem o viaţă liniştită. S-a terminat cu hărmălaia asta cu asfaltatul, mai are de făcut spaţiile astea verzi aici şi sîntem... Traian Bibescu!“ Pe stradă trec două femei. „Uite, aia e sora mea, aia-i nepoata mea...“ O întrebăm dacă a vrut vreodată la bloc. „Nu (hotărît). Nu. Nici nu vreau s-aud de bloc. Şade fata mea la bloc, nu-mi place. Mie-mi place la curte. Am grădină, am tot ce-mi trebuie. Cîţiva butuci de vie, doi-trei meri, un prun, zarzavaturi, roşii... da’ anul ăsta ne-a terminat, ne-a pîrlit o mană de s-au uscat, s-a făcut tutun toate, degeaba am muncit şi le-am udat că tot din cumpărat trăim.“ Animale? 

„Deocamdată am decît doi cîini! (rîde) Animale nu mai am, că gata, s-a dus... Am avut animale, şapte-opt coteţe de porc, cumpăram basculante de cartofi... pe timpul lu’ domnu’ Nicu. Anul trecut, în noiembrie, mi-am tăiat ultimele găini că nu mă mai lasă ginerele, c-am făcut accident vascular la cap şi nu mă mai lasă, şi-acuma dacă vine şi mă găseşte la poartă cu merele... imediat mă ocărăşte...“ Munca la casă nu-i uşoară, de cînd te scoli pînă te culci ai ce face, zice tanti Ioana. A fost pe la copii, şi în Spania, şi în Drumul Taberei, dar nu i-a plăcut. Tot acasă, în Giuleşti, e mai bine. „Avem şi apă, şi cablu, avem şi telefoane, şi gaze... toate. Avem şi biserică, şi cimitire, două... Zile avem cam scurte...“ Oamenii din cartier sînt aşa şi-aşa. „Uite, fata asta stă în capătul celălalt şi m-am lipit de ea că mi-e dor de-a mea, de nepoată, seamănă cu ea şi e un copil cuminte.“ Fata povesteşte că s-a născut în Germania, dar nu-i place la bloc. Acum e la liceu în Drumul Taberei, e cam departe, dar nu s-ar muta nici în ruptul capului în oraş. Cînd aude de Drumul Taberei, tanti Ioana intervine: „De ce n-ai luat legătura cu Ana (fiica ei), poate eşti pe lîngă ea pe-acolo“. Fata: „Păi chiar lîngă ea sînt!“ Tanti Ioana: „Tu-ţi papucii mă-tii, şi de ce n-ai zis? Uite-acu’ te-am depistat!“ (rîsete). O doamnă se apropie şi întreabă: „Cum daţi merele?“ Răspunsul: „Cu mîna, în primul rînd, şi cu 2 lei kilu’!“ (iar rîsete). Facem o poză şi plecăm mai departe. Tanti Ioana ne îndeasă cîteva mere în geantă. Le mîncăm pe drum... au gust bun. 

Mai încolo, tot la poartă, la o cafea, stau doi bărbaţi: „38 de ani, şofer, şi 25 de ani, momentan nu mai lucrez... Mai ai şomaj? Nu mai am...“ Născuţi, plecaţi la oraş şi reveniţi aici, la casa bătrînească căci „e mai bine, e mai puţină cheltuială, aer curat, mai ieşi în curte... Mulţi şi-au vîndut apartamentele de prin Militari, Crîngaşi şi s-au mutat pe-aici, dai cu tunul să găseşti o casă pe-aici... se vinde cu 100 de euro metrul pătrat, înainte mergea şi cu 300... stradal“. Viaţa în cartier are de toate. „Stînd aici mi se pare OK, din afară se vede altceva... E ca un sat la ţară, dai bună seara la toată lumea, te cunoşti cu toată lumea, cu babe, cu vecini... dacă nu dai bună seara cînd treci încolo... încep: cine-i ăsta... Şi multe neamuri de care nu ştii...“ Ajungem şi la biserică. Parohia Giuleşti-Sărindar. Slujba s-a terminat, dar din boxe se-aude încă, melodios şi duios, în liniştea ca de sat: „bucuria noastră... acoperă-ne pe noi de tot răul...“. Ne aşezăm pe o bancă. În faţa noastră, la cîţiva paşi, o maşină albă, nouă, cu uşile şi portbagajul larg deschise. În jurul ei, mama, tata şi fiul. Preotul stropeşte şi binecuvîntează maşina. Intrăm şi în biserică. Mică, cu picturi vechi, frumoase, cu uşi de termopan maro şi podea mochetată. Întreb femeia de la lumînări cine cîntă în boxe. Un CD, zice. 

După biserică, asfaltul de pe stradă se termină brusc. Şi începe un drum cu şanţuri şi pămînt. În faţa unui semn de trecere oprită, două căruţe întorc. Ne întoarcem şi noi. Cu senzaţia că am călătorit pentru o jumătate de zi prin altă lume. Printr-un cartier-sat separat de freamătul şi nebunia oraşului.