Oana și Alina sînt prietene din facultate, iar relația lor este mai vie de cînd fetițele lor au devenit prietenele cele mai bune. Oana stă acasă cu fetița ei, Clara (7 ani), în majoritatea timpului, fiindcă soțul are un serviciu bun, lucru care i-a permis să renunțe la job și să își urmeze dorința de a sta acasă lîngă copil. În fiecare săptămînă o duce pe Clara la pian, engleză, la înot și la origami. Alina lucrează în domeniul IT și e foarte pa­sionată de ceea ce face, alegînd să se întoarcă la serviciu în momentul în care fetița ei Ema a împlinit 2 ani. Acum două zile, cele două fetițe s-au jucat după grădiniță la Oana acasă, iar cînd Alina a venit să o ia pe Ema, i-a mulțumit Oanei: „Ce mult mă ajută să o știu pe Ema în siguranță la tine acasă! Mulțumesc pentru cum ai grijă de ea!“ Oana i-a spus: „Da, am văzut că îi place mult la noi. Ea vede că aici e mereu mama acasă și se simte bine“. Alina zice un „Da, așa e“ plin de rușine și de durere profundă. O urmărește adeseori vinovăția că petrece mai puțin timp cu fetița ei decît și-ar dori. Oana continuă: „Pentru mîine la școală trebuie să își facă picturile și am stat eu cu fetele ca să le termine“. „Mulțumesc, ce m-aș face eu fără tine?“, spune Alina cu tristețe, pentru că nici de data asta nu a reușit să fie ea alături de Ema. Discuția are loc de față cu cele două fetițe. „Vrei să mai stai un pic, așa se mai joacă și fetele împreună?“ „Bine, încă zece minute“, spune Alina. Înainte să plece la joacă, Ema îi zice mamei: „Mama, vreau și eu tabletă, așa cum are Clara! Și oricum la școală aproape toți copiii au tabletă! Nu vreau să fiu singura care nu are!!!“ Alina are iar un gînd care nu îi dă pace de ceva vreme: să cedeze sau nu rugăminților Emei?

Fetițele se duc sus să se joace, în timp ce mămicile stau de vorbă la un ceai. Oana povestește cum s-au jucat fetele pînă acum, cît de bine se înțeleg, în timp ce Alina abia se abține să plîngă. Îi e teamă că nu e o mamă bună dacă nu petrece atît de mult timp cu copilul ei. Alina abia dacă se mai poate concentra asupra discuției. Din camera copiilor nu se aude nici un zgomot, semn că lucrurile merg bine acolo și nu e necesară intervenția adulților. La un moment dat, fetele vin în fugă în sufragerie, iar Ema izbucnește în plîns: „Mama, iar ne-am jucat de-a vrăjitoarea și mica sirenă și eu iar am fost vrăjitoarea! Clara mereu mă face să joc numai ce rol vrea ea!“ „Da, dar tu ai ales jocul!“ „Nu, nu eu l-am ales!! Tu m-ai întrebat ce vreau să jucăm dintre Ariel și de-a mama și de-a tata, deci tot tu ai venit cu ideea! Nu te mai suport! Vreau acasă, mama!“

Ce se întîmplă în aceste două prietenii? Cred că v-ați dat seama că mamele sînt în competiție. Oana se simte o mamă mai bună decît Alina și, mai mult sau mai puțin intenționat, îi punctează prietenei sale lucrul de care aceasta se teme cel mai mult. Fără să fie conștientă de ceea ce face, Clara o copiază pe mama ei în relația cu Ema (după cum Ema își copiază mama atunci cînd ea acceptă să fie pusă în inferioritate de prietena ei) și intră în competiție cu ea.

E naturală competiția?

Este ea construită de societate? Cum trebuie să o privim? Să o încurajăm sau, dimpotrivă, să o eliminăm din rădăcină? Concret, cum să procedeze mama Emei: să îi cumpere sau nu tabletă, pentru a fi în rînd cu copiii de la școală? Să le luăm copiilor tot ce își doresc atunci cînd ei ne invocă motivul că toată lumea are, numai eu nu? Apoi, tot legat de competiție: să ne înscriem copiii la cît mai multe activități extrașcolare pentru a avea acel avantaj competitiv despre care Michael Porter povestește în manualele de economie? Despre toate aceste situații îmi propun să povestesc un pic.

Mai întîi, dialogul celor două mame, pe care tocmai l-ați citit, are loc sub diferite forme în multe familii, cu sau fără copii. Știm și tați care își povestesc unul altuia cîte concursuri au cîștigat fiii lor cu 100 de puncte, sau în cîte meciuri de fotbal au fost mai buni decît prietenii lor care se mișcă mai încet. Fără să adauge și „datorită kilogramelor în plus“, ceea ce este perceput de către tatăl băiețelului drept „încet“. Toate aceste situații ne arată că, firească sau nu, competiția există. Și, pentru că nu o putem nega, cel mai bun lucru pe care îl putem face mai întîi este să o acceptăm. Iar al doilea lucru legat de competiție pe care îl putem încerca este să schimbăm ceva, astfel încît durerea adusă de competiție să fie eliberată. Astfel, ne putem ajuta co­piii și pe noi înșine să o înțelegem, să le arătăm mijloacele de care au nevoie ca să îi facă față și să încerce, pe cît posibil, să nu fie în competiție în relațiile de prietenie, pentru a nu le deteriora.

Este competiția naturală sau nu? Adică este ea ceva cu care ne naștem sau este un construct al societății, pe care noi îl învățăm din interacțiunea cu cei din jur? Majoritatea psihologilor s-au pus de acord că instinctul primar al ființei umane este acela de a supraviețui. De-a lungul sutelor de mii de ani de evoluție, supraviețuirea a avut loc datorită faptului că omul aparținea unui grup, în care el avea două feluri de interacțiune: cooperare și competiție. Așadar, competiția pare să fie moștenită genetic, din generație în generație. Așa cum apare ea în dialogul mămicilor, este evident că Alina se simte tare rușinată și vinovată ca mamă pentru că nu petrece timp suficient cu copilul ei. Este la fel de clar că Oana nu este empatică cu prietena ei și nu pierde nici o ocazie să îi apese butonul suferinței. Pe lîngă competiția despre felul de a fi al mamelor, apare și competiția fetelor legată de cine conduce jocul și de faptul că Ema nu are tabletă, iar Clara da. Astfel, e posibil ca relația lor de prietenie să se deterioreze. Mai mult decît atît, datorită faptului că orice copil are părintele ca model și, prin urmare, îl copiază, șansele sînt mari ca fetițele să își însușească felul de relaționare pe care îl văd la mamele lor. Astfel, avem două relații de prietenie în care există multă durere care va fi perpetuată. Întrebarea este: poate vreuna dintre cele patru persoane să facă ceva pentru a opri această competiție dintre mame și dintre fetițe, astfel încît stima de sine a tuturor să nu fie atacată de cealaltă persoană? Răspunsul este da.

Cum ne putem ajuta copiii atunci cînd sînt în competiție

Mă voi opri asupra felului în care ne putem susține copiii care sînt în poziția Emei, fetița care suferă și nu pune limite. Despre felul în care o putem ajuta pe Clara să facă mai puțin pe șefa voi povesti cu altă ocazie, fiindcă este mult de spus despre motivele pe care ea le are de a domina o relație.

Alina îi poate pune o limită Oanei rugînd-o ferm să nu mai facă aluzie la faptul că petrece puțin timp cu fetița, deoarece se simte extrem de rușinată. Această limită va fi percepută subconștient și de fetița ei, Ema, deoarece noi, oamenii, ne citim, ne simțim unii pe alții cu ajutorul neuronilor-oglindă „ascunși“ în cortexul prefrontal. Cu timpul, simțind schimbarea mamei care își cere drepturile, o va face și Ema în relația cu Clara. La fel, dacă Oana, de dragul relației de prietenie, va înțelege că remarcile ei îi provoacă durere Alinei și se va opri, atunci și Clara va face mai puțin pe șefa cu Ema. Vedeți, primul ajutor pe care îl dăm copiilor este, de fapt, cel dat nouă!

Apoi, mama o poate asculta pe Ema despre cum e pentru ea relația cu Clara. Dacă ea plînge, mama și tata pot asculta plînsul, care este un mecanism vindecător pentru psihicul fetiței și care o face mai încrezătoare.

Pe lîngă discuția cu fetița, eu cred foarte tare în puterea jocului de a ajuta un copil să înțeleagă prin ce experiență de viață trece și să ia decizii. Un copil care de multe ori se află în poziție de inferioritate poate fi ajutat dacă părintele se joacă cu el de-a prietenia. Astfel, mama sau tata pot iniția un joc pentru Ema, cu două păpuși, în care una o domină pe cealaltă și se laudă cu ce haine are, ce poșete, ce tabletă minunată are – joc care ilustrează situația reală în care Ema suferă cu Clara. Ce e important în acest joc este modul în care îl continuă Ema, mod care trebuie acceptat de părinte. Ema o poate „pedepsi“ în toate felurile pe păpușa-șefă, ceea ce îi dă posibilitatea să elibereze sentimentele de frustrare pe care le simte față de Clara. De asemenea, mama sau tata o pot ajuta pe Ema să își descopere puterea interioară prin jocuri fizice de putere: lupte cu pernele, de‑a prinselea, cine aruncă mai tare cu mingea. Toate jocuri de competiție, dar în care balanța din realitate se inversează: Ema cîștigă aici! Fiindcă jocul este hrana sistemului limbic (creierul emoțional), copilul simte fizic puterea, care se transmite și creierului, ea reușind în timp să îi pună limite Clarei sau oricărui alt copil care încearcă să o domine.

Competiția legată de „Vreau și eu ce are el!“

Michael Thompson, doctor în psihologie, spunea că toți copiii au nevoie de trei lucruri în viață, atît de la părinți, cît și de la prieteni: conectare, recunoaștere și putere. Atunci cînd Ema îi cere mamei sale o tabletă, oare ce nevoie din acestea trei vrea să își îndeplinească? Oare a avea un gadget sau o haină pentru a fi la fel cu toată lumea îndeplinește una din aceste trei nevoi? Să spunem da sau să spunem nu? Răspunsul este acesta: mai întîi e nevoie să povestim intens cu copilul. Să îl întrebăm de ce e pentru el tableta importantă. Și să ascultăm cît de mult putem. Cînd băiatul meu avea 7 ani, mi-a zis că vrea și el PlayStation, fiindcă toți prietenii lui au o consolă. Ningea și mergeam cu el pe stradă și îl ascultam. I-am zis mai întîi că nu știu răspunsul, dar că înțeleg nevoia lui de a fi la fel cu ceilalți și că mă gîndesc serios la ea. După trei săptămîni am decis să luăm consola, spunîndu-i ca va exista un program legat de jocurile electronice. Eu am considerat că era nevoia lui de recunoaștere și că se simțea foarte ciudat dacă el nu avea nici un gadget acasă. După jumătate de an mi-a cerut un telefon. Atunci m-am gîndit iar și i-am zis nu. Chiar dacă mulți prieteni de-ai lui aveau. Am zis nu fiindcă mi‑am dat seama că atunci nu era vorba despre nevoia de a aparține grupului și de recunoaștere, fiindcă deja avea PlaySta­tion, făcea multe lucruri cu grupul (fotbal, joacă unul acasă la celălalt etc.). Dorința de a avea un telefon era la fel ca dorința de a avea ceva dulce. I-am zis că îi voi lua telefon la 12 ani. A plîns zbuciumat, a eliberat multe frici de tot felul prin acel plîns, însă acum nu e mai prejos decît ceilalți fiindcă nu are orice gadget au cei din jur. El are deja ceva, experiența mea mi-a arătat că e suficient să aibă un procent din ce au cei din jur și e suficient ca el să aparțină grupului. Nu trebuie să aibă tot. Colegii și prietenii lui îl acceptă în continuare și știu că are o mamă mai „ciudată“.

Este bine să îi înscriem pe copii la multe activități extrașcolare?

Am observat că mulți dintre noi, părinții români, simțim acut teama de eșec. Această teamă este una de supraviețuire, și este una din acele traume colective care se datorează comunismului și perioadei post-revoluție, cînd viitorul românilor era incert. Viața profesională însemna să îți găsești o slujbă, nu se punea accent pe a-ți descoperi talentul și creativitatea. Iar pentru a fi sigur că îți găsești un loc bun de muncă, trebuia să ingurgitezi cantități imense de informații. Așa credeau părinții noștri. Nu e de mirare că și noi am moștenit aceste temeri legate de succesul profesional al copiilor noștri, care, ca și pe Oana, mama Clarei din povestea noastră, ne determină să ne dorim ca ei să facă cît mai multe activități extracurriculare: două-trei sporturi, limbi străine, un instrument ș.a.m.d. Un alt motiv pe care l-am mai întîlnit la părinți este acela că vor să le ocupe timpul micuților, așa încît ei să nu mai stea mult în fața ecranelor. Motiv care e de înțeles, însă care nu e suficient de bun pentru a trimite copilul în trei locuri pe săptămînă. Părinții pot pune limite legate de timpul petrecut la calculator sau TV.

De ce nu e bine să le încărcăm timpul copiilor cu activități extracurriculare? Primul motiv ar fi acela că toți copiii sînt programați genetic să petreacă mult timp în aer liber. Oricît de interesante ar fi cunoștințele pe care le află la aceste ore, creierul copilului are nevoie de mult spațiu și relaxare, și mai ales de joacă. Activitățile în exces îi obosesc și îi fac să devină fie extrem de agitați, fie prea complianți. Acești copii cu programul supraîncărcat ajung de obicei acasă și, din cauza oboselii fizice și psihice, nu doresc decît să zacă în fața televizorului, iar noi, părinții, acceptăm această formă de așa-zisă relaxare, fiindcă ni se pare că o merită, după un program supraîncărcat.

În concluzie, competiția a existat și va exista mereu. Copiii au nevoie de ajutorul nostru atunci cînd sînt depășiți de tensiunile legate de competitivitate care apar în relațiile cu prietenii. Este greșit să credem că e bine să ne lăsăm copiii să se descurce singuri, fiindcă majoritatea copiilor (dar și a adulților) în situația Emei nu o pot face. În general, extremele de a le cumpăra orice lucru e la modă sau pe care îl au cei din jur și a nu le cumpăra nimic din motivul că „noi nu sîntem ca ceilalți, nu participăm la consumism“ (care neagă complet dorințele copilului) nu îl ajută pe copil și nici relația lui cu noi. Ce îl ajută în primul rînd este ascultarea noastră plină de curiozitate atunci cînd se deschide către noi cu dilemele lui și conectarea pe care și-o ia din relația cu noi. Această conectare este scutul lui în majoritatea situațiilor în care lui îi este greu.

Otilia Mantelers este expert în parenting şi specialist în joaca terapeutică cu copiii între 2-10 ani, fondator al editurii Fluturi pe Cer. Scrie la otiliamantelers.ro, un blog dedicat părinţilor preocupaţi de relaţia cu copiii lor.

Foto: wikimedia commons