Parcul Tineretului din Bucureşti e, într-un fel, şi parcul meu. Acolo am copilărit, pe cînd veneam de la şcoală, la început de ani ’80, şi mă dădeam în bărcuţe cu cravata de pionier la gît... Erau bărci roşii, din fier, azi în afara tuturor standardelor de protecţie a copilului: dacă-ţi venea un asemenea leagăn în faţă, acolo rămîneai... Tot în Parcul Tineretului ne-au alergat măturătoarele pentru că, atunci cînd făceam „premilitară“ (un fel de pre-armată din învăţămîntul ceauşist), le răsturnam grămezile de frunze proaspăt adunate... Şi tot acolo am făcut, cu cîţiva băieţi din clasă, pozele „sexy“ de sfîrşit de clasă a VIII-a, cu flăcăul care o ţinea pe fată de după umeri...
Parcul Tineretului a fost... parcul bunicilor mei. Casa lor dădea chiar în parc şi, de aceea, împreună cu toţi copiii de pe stradă, îl tratam ca pe o curte extinsă. Ne plimbam cu bicicleta în lungul şi-n latul lui: cînd am ajuns, odată, chiar dincolo de Polivalentă, am auzit că mai încolo e casa lui Arghezi, Mărţişor, şi mi s-a părut un soi de lume interzisă, de trecere dincolo... De altfel, şi în unele vise experimentam o asemenea trecere tot într-o anumită zonă din Tineretului...
Nu doar primele contacte cu miraculosul, ci şi cu periculosul posibil se leagă tot de parcul ăsta: acolo erau exhibiţionişti, despre care mi se spunea că dau buzna de după tufişuri şi că trebuie să mă feresc de ei. Şi să nu-i privesc, precum pe Gorgona Medusa... Iar despre lacul local se auzeau poveşti şi mai horror, legate de violuri şi copii înecaţi...
Cînd m-am îndrăgostit, mi-am dus iubiţii, iniţiatic, pe acolo: era drumul spre casa bunicilor mei. Cînd mi s-a născut copilul, prin anii ’90, am ţinut să continui tradiţia: am încercat să-l duc la aceleaşi locuri de joacă unde mersesem şi eu, dar acestea se transformaseră precum împrejurimile Frumoasei din Pădurea Adormită: ruginiseră şi se umpluseră de bălării.
Ritualuri şi comparaţii
În ultimii ani, parcul a mai ieşit din derizoriu: s-au construit locuri de joacă noi, s-au plantat pomi, flori, au apărut piste de role şi biciclete, un teren de baschet, niscaiva carusele... Din păcate pentru acest loc, deşi e mult mai mare (80 ha), a fost momentan „luat“ de parcul de la Palatul copiilor, mai proaspăt construit de harnicul Piedone al sectorului 4, unde, printre altele, se pot face mai multe şi mai eficiente lucruri gratis: să exersezi la aparatele de fitness prezente acolo, cu riscul de a sta la coadă...
În partea veche a parcului, distracţia clasică şi mereu gratuită rămîne... plimbatul. Sau turele de colo-colo, din faţa parcului, prin jurul lacului, pînă la Palatul copiilor şi înapoi. Nu e comic: pentru mulţi pensionari rămîne singura distracţie. Care e, de fapt, mai mult de atît: o modalitate de socializare, de contemplare, de luare în stăpînire, şi de aproape, şi de la distanţă, a lumii comprimate şi aseptice: „Draga mea, e foarte frumos vara, e o echipă foarte bună de muncitori care a făcut parcul zeiss. Băncile aşa frumos le vopseşte primăvara, şi vin vagabonzi şi le rup. Pentru noi e sănătate curată în fiecare zi să faci o astfel de plimbare. De dimineaţă pînă-n 1, 2 eu îmi termin toate treburile. Şi pe urmă ies să fac un tur afară. Stau o oră, două prin parc, vara mai mult. Mai stăm pe bancă, ne întîlnim cu prietenele: acuma, uite, am găsit-o pe doamna, şi pe bătrînica aia… Sînt şi porumbeii, acolo, în faţă, le aduce lumea mîncare“. Spusele de mai sus aparţin unei doamne pensionare, fostă muncitoare la Adesgo. Ele sînt o mostră a majorităţii discursurilor celor de aceeaşi vîrstă cu ea, cu care mă întîlnesc dînd ture printre caruselele din scuarul central.
La care se adaugă un alt subiect interesant: abordarea comparativă – în termeni pompoşi – a parcului: în primul rînd, ce e acum cu ce era odată; dar şi comparaţia acestui loc cu alte parcuri, eventual cu cel de la Palatul copiilor: „Pe vremuri aici era stuf. În vale, acolo, au scos morţii de la Belu. La lac, acolo. Aici erau grădini şi un cartier pînă colea: cîteva căsuţe. Tot aici, în final, se aruncau toate hîrtiile din oraş, că erau şi cimitirele… Era capătul.
Ceauşescu a făcut frumos, da nu îţi dădea voie să calci pe iarbă, erau paznici – spune aceeaşi pensionară, lucrătoare la Adesgo. E frumos parcul. Venim tot timpul, de 30 de ani, că aici locuim. Aveam o cumnată pe Giurgiului şi, cînd treceam cu tramvaiul pe aici, ziceam ferice de cei ce locuiesc în zonă. Primele blocuri erau atunci în construcţie. Aici au fost un lac şi nişte căsuţe. Şi o groapă de gunoi, cîndva, prin anii ’40. La «Şincai», acolo, au scos o buturugă despre care spuneau că a fost de 300 de ani. Dîmboviţa a fost pe aici.
Pe vremea lui Ceauşescu, nouă ni s-a părut greu, în sensul că a fost muncă voluntară, muncă patriotică cu tinerii de atunci. Dar putem spune şi că a făcut ceva pentru noi. De cîte ori venea, el niciodată nu trecea cu maşina pînă la Polivalentă – chiar cînd aceasta era în construcţie, în cinstea celui de-al nouălea congres: venea cu suita pe jos, prin parc.“
Puţină istorie recentă şi orală
Deja se profilează o istorie a parcului, precomunistă: „Terenul, altădată cunoscut ca Valea Plîngerii, inundabil, era ocupat, cu un bidonville, cu populaţie marginală, în extremă sărăcie“ (Mariana Celac, Octavian Carabela, Marius Marcu Lapadat, Bucureşti, arhitectură şi modernitate, un ghid adnotat, Editura Simetria, 2005); şi comunistă, în care acesta a fost evacuat, şi, conform aceleiaşi surse, „urbanizat printr-o operaţie drastică care a inclus modernizarea reţelei de circulaţie, depoluarea, construirea unui cartier de locuinţe şi a unor echipamente sociale mari. Programul, precedat de evacuarea gropii şi a locuitorilor ei, a făcut parte dintr-o campanie cu o componentă politică şi propagandistică. Pe faleza care străbate parcul a rămas, dezafectat, primul Crematoriu uman (1923-1931). Odată cu brutalitatea deplasării locuitorilor, dincolo de calitatea arhitecturii (în declin, afectată de regimul de economii şi termene de execuţie imposibile) şi de critica densităţilor practicate în noul cartier, amenajarea parcului a schimbat microclimatul zonei şi bilanţul verde al oraşului“.
Fosta „Vale a plîngerii“, fostul drum glorios al lui Ceauşescu către congresele sale, Parcul Tineretului – cel puţin partea sa centrală – e, acum, doar un amestec de mic carnavalesc cu relaxare fără pretenţii. Gogoşica Fiţoşica, Elliot dragonul, Goofy, Mickey, Woody şi un cîine ce ar putea fi Pluto – de la primul carusel –, o Bocca della verita, un Love Test (apeşi pe nişte butoane şi ţi se ghiceşte ce fel de iubit/ă eşti), un urs alb tăvălit pe spate, un peşte cu şapcă galbenă, prinţul broscoi, dovlecii Cenuşăresei, bărcile piraţilor şi clasicele maşinuţe care se ciocnesc sînt lucrurile cu care se poate lăuda acum.
Bodyguarzii care îşi fac rondul cu osîrdie consideră că în parcul lor totul e perfect: „Noi supraveghem totul. Decît ţărîna... şi p-aia trebuie s-o vezi. Şi furnica aia de jos... Noi lucrăm opt ore. Cel mai mult ne place aranjamentul, aspectul. E curăţenie: în primul rînd, datorită oamenilor. Sînt foarte civilizaţi. Cine vine vine în prezenţa copilaşilor, de la vîrsta de 1 an pînă la 5-6 ani. Probleme nu am avut, nici comportamente violente, că n-are la ce să fie aicea“ – ne răspunde unul dintre ei. Entuziasmul lor îl împărtăşeşte şi un lucrător la spaţiile verzi: „Parcul nostru e cel mai frumos. Aceşti pomi îi ancorăm, ca să fie mai rezistenţi, mai solizi. Se greblează, se plantează, se toaletează, deci diferite lucrări. Iar vara s-a plantat foarte mult: şi flori, şi trandafiri, şi pomi...“
Deja parcul îşi structurează o imagine mai idilică şi mai puţin melancolică. Se pare că, atîta timp cît se menţine spaţiul verde, pe o întindere cît mai mare, oamenii care îl vizitează nu-şi mai doresc altceva. Se mulţumesc cu puţin şi nu au cine ştie ce aşteptări consumiste: „Vin aici pentru jogging de un an şi jumătate. Şi pentru copil, să se dea cu rolele sau cu sania. Nu am consumat sucurile şi gogoşile. Trăim sănătos. Sigur, mai sînt cîinii care se iau uneori după noi: trăim totuşi în România. Dacă ceva ar merge bine aici ar fi o surpriză pentru mine“ (designer, 36 de ani).
